– Dă-mi, te rog, o chitanţă, am spus.

Măcar asta am obţinut-o gratis.

Ultima zi de şcoală. Clasele şi holurile erau pustii. Ventilatoarele din tavan învârteau un aer deja fierbinte, chiar dacă nu era decât opt iunie. Familia Oswald plecase din Rusia; în conformitate cu însemnările lui Al Templeton, peste cinci zile, vaporul SS Maasdam va ancora în Hoboken, iar cei doi vor coborî pe pasarelă şi vor păşi pe solul Statelor Unite.

În cancelarie nu era decât Danny Laverty:

– Salut, campionule. Am auzit că pleci la Dallas ca să-ţi termini cartea.

– Asta intenţionez.

De fapt, intenţionam să plec la Fort Worth, măcar în primă fază. Am început să-mi curăţ cutia de corespondenţă care se umpluse cu tot felul de comunicate de sfârşit de an.

– Dacă aş fi liber ca păsările cerului, în loc să fiu legat de o nevastă, trei ţânci şi o ipotecă, aş încerca şi eu să scriu o carte, mi-a spus Danny. Ştii, am fost pe front.

Ştiam. Toată lumea ştia. De obicei aflai în primele zece minute după ce făceai cunoştinţă.

– Te descurci cu banii?

– O să fie bine.

Aveam mai mult decât mi-era necesar ca să mă descurc până în luna aprilie când speram să-mi închei afacerile cu Lee Oswald. N-ar trebui să mai am nevoie să trec pe la Faith Financial de pe Greenville Avenue. Făcusem o tâmpenie imensă că m-am dus acolo fie şi o singură dată. Dacă voiam, puteam încerca să mă conving că întâmplarea cu casa mea din Florida a fost o glumă proastă care a degenerat, dar la fel de bine încercasem să mă conving că totul era minunat cu Sadie şi cu mine şi uite unde ajunsesem.

Am răsturnat teancul de hârtii în coşul de gunoi… şi am zărit un plic mic pe care nu îl observasem înainte. Ştiam cine foloseşte asemenea plicuri. Pe hârtia dinăuntru nu era nicio formulă de adresare şi nicio semnătură, cu excepţia (şi aceasta poate iluzorie) parfumului ei. Mesajul era scurt:

Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat cât de frumoasă poate fi viaţa. Te rog nu mă căuta să-ţi iei rămas-bun.

M-am uitat fix la bilet, gândind intens, apoi l-am pus în buzunarul de la spate şi m-am dus repede la bibliotecă. Habar nu am ce voiam să fac sau să-i spun, dar, oricum, nu avea nicio importanţă pentru că lumina era stinsă şi scaunele erau urcate pe mese. Am încercat uşa. Era încuiată.

Singurele două maşini care mai rămăseseră în parcare, în zona rezervată profesorilor, erau Plymouthul lui Danny Laverty şi Fordul meu. Capota părea cam ruptă. O puteam înţelege; şi eu mă simţeam cam rupt.

– Domnu’ A! Staţi niţel, domnu’ A!

Mike şi Bobbi Jill traversau în fugă parcarea fierbinte, îndreptându-se spre mine. Mike avea în mână un pacheţel ambalat frumos, pe care mi l-a întins.

– Io şi Bobbi v-am luat ceva.

– Bobbi şi cu mine. Şi nu era nevoie, Mike.

– Ba era, omule.

M-a mişcat că Bobbi Jill plângea şi m-am bucurat să observ că îi dispăruse de pe faţă stratul gros de Max Factor. Acum, când ştia că cicatricea aia oribilă are zilele numărate, nu mai încerca să şi-o ascundă. M-a sărutat pe obraz.

– Vă mulţumesc foarte, foarte, foarte mult, domnule Amberson. N-o să vă uit niciodată. Se uită la Mike. Noi n-o să vă uităm niciodată.

Şi probabil că nu mă vor uita. Ăsta era un lucru bun. Nu înlocuia biblioteca întunecată şi încuiată, dar, da, era un lucru foarte bun.

– Desfaceţi pachetul, m-a îndemnat Mike. Sperăm să vă placă. E pentru cartea dumneavoastră.

L-am desfăcut. Era o cutie din lemn, lungă de vreo şaisprezece centimetri şi lată de patru. Înăuntru, într-un culcuş din mătase, era un stilou Waterman, cu iniţialele GA gravate pe capac.

– O, Mike, am exclamat. E prea mult.

– N-ar fi mult nici dacă ar fi aur pur, m-a contrazis el. Mi-aţi schimbat viaţa. Şi s-a uitat la Bobbi: Ne-aţi schimbat vieţile.

– Mike, i-am spus. Mi-a făcut plăcere.

M-a îmbrăţişat şi în 1962 gestul acesta între bărbaţi nu este unul ieftin. M-am bucurat să-l pot strânge în braţe.

– Să păstrăm legătura, a spus Bobbi Jill. Dallasul nu-i departe… Nu este.

– Bine, am fost eu de acord, dar nu o voi face, şi probabil că nici ei. Porneau în viaţă şi, dacă aveau ceva noroc, vieţile lor vor fi strălucitoare.

S-au întors să plece, dar Bobbi a mai avut ceva de spus:

– Păcat că v-aţi despărţit. Îmi pare tare rău.

– Şi mie îmi pare rău, i-am spus. Dar probabil că aşa e mai bine.

Şi m-am dus acasă să-mi împachetez maşina de scris şi celelalte catrafuse care credeam că-mi vor încăpea într-o valiză şi în câteva cutii. La un semafor de pe Main Street, am deschis cutiuţa şi m-am uitat la stilou. Era foarte frumos şi gestul lor mă impresionase nespus. Dar mă mişcase încă şi mai mult faptul că veniseră să-şi ia rămas-bun. S-a făcut verde. Am închis cutia şi mi-am continuat drumul. Aveam un nod în gât, dar ochii mi-au rămas uscaţi.

Viaţa pe Mercedes Street nu a fost o experienţă înălţătoare.

Zilele nu erau prea rele. Răsunau de strigătele copiilor tocmai intraţi în vacanţă, fără excepţie îmbrăcaţi în haine de-a gata mult prea mari; de trăncăneala gospodinelor lângă cutiile poştale sau frânghiile de întins rufe; de pocnetele rablelor ruginite şi fără amortizoare conduse de adolescenţi care ascultau la maximum melodiile transmise de postul K-Life. Nici perioada dintre două şi şase dimineaţa nu era prea rea. Atunci strada părea cufundată într-un soi de tăcere perplexă, după ce copiii cu colici adormiseră, într-un sfârşit, în pătuţurile lor (sau în sertare de dulap), iar tăticii lor îşi sforăiau somnul înspre o altă zi de plată cu ora în ateliere, fabrici sau în fermele din afara oraşului.

Însă între patru şi şase după-amiaza, strada era un talmeş-balmeş asurzitor de mămici care strigă la copii să intre dracului în casă şi să pună mâna pe treabă şi de tătici care soseau acasă şi începeau să urle la neveste, în lipsă de altcineva