împotriva căruia să-şi îndrepte jetul sonor, poate. Multe neveste le răspundeau cu aceiaşi decibeli. Tăticuţii cei beţi apăreau de pe la opt şi vârful scandalului era atins pe la unsprezece când ori se închideau barurile, ori se isprăveau banii. Atunci se auzeau uşi care se trânteau, pahare care se spărgeau şi voci care urlau de durere când vreun tăticuţ beat muci îşi vărsa nefericirea asupra nevestei sau a copiilor, sau şi, şi. Adesea raze roşii treceau prin perdelele mele trase, anunţând sosirea poliţiei. De vreo două ori am auzit şi focuri de armă, poate trase în gol, poate nu. Şi într-o dimineaţă devreme, când am ieşit în faţa casei să-mi iau ziarul, am văzut o femeie cu sânge uscat pe falcă. Stătea pe bordură la vreo patru case distanţă de a mea, bând dintr-o cutie de Lone Star. Mi-a venit să mă duc să văd cum se simte, chiar dacă ştiam cât de imprudent aş fi să mă amestec în viaţa acestui cartier muncitoresc de foarte joasă speţă. Dar a văzut că mă uit la ea şi mi-a arătat degetul mijlociu. M-am întors în casă.

Nu existau comitete de întâmpinare sau activităţi comune între vecini pe Mercedes Street. Însă exista mult timp în care să mă gândesc. Timp în care să-mi fie dor de prietenii mei din Jodie. Timp să-mi fie dor de munca mea ce nu mă lăsa să mă gândesc la motivul pentru care venisem aici. Timp să-mi dau seama că munca de profesor nu doar îmi ocupase zilele; îmi satisfăcuse mintea aşa cum numai o activitate care îţi face plăcere poate, creându-mi sentimentul că las ceva în urmă.

Era chiar şi timp în care să-mi pară rău de halul în care ajunsese fosta mea decapotabilă fiţoasă. Pe lângă radioul defect şi supapele astmatice, acum behăia şi dădea rateuri prin ţeava ruginită de eşapament şi parbrizul fusese crăpat de o piatră care căzuse din remorca unui camion cu bitum ce hodorogise într-o zi pe lângă mine. N-am mai spălat-o, şi acum – îmi pare tare rău să o spun – se integra perfect printre celelalte mijloace de transport vai steaua lor de pe Mercedes Street.

Mai ales era timp să mă gândesc la Sadie.

Îi frângi inima bietei femei, îmi spusese Ellie Dockerty. Dar nici a mea nu se simţea prea bine. Într-o noapte, în vreme ce ascultam scandalul dintre beţivii de alături ba tu, nu eu, ba tu, nu eu, futu-ţi, mi-a venit ideea să-i spun tot adevărul. Am alungat gândul, dar s-a întors în noaptea următoare şi mai proaspăt. Mă şi vedeam împreună cu ea, la masa din bucătărie, bând cafea în lumina puternică a soarelui de după-amiază care intra prin fereastra de deasupra chiuvetei. Vorbind cu mult calm. Spunându-i că numele meu real este Jacob Epping, că nu mă voi naşte decât peste paisprezece ani, că am venit din anul 2011 dintr-o fisură în timp pe care răposatul meu prieten Al Templeton o numea vizuină de iepure.

Cum aş putea s-o conving că nu mint? Spunându-i că un anumit trădător american care se răzgândise în privinţa Rusiei urma să se mute în curând vizavi de locul unde locuiesc eu acum, împreună cu soţia lui rusoaică şi cu fetiţa lor? Spunându-i că echipa Dallas Texans – ce nu-şi primise încă numele Cowboys şi nici renumele de cea mai bună din America – îi va învinge pe cei de la Houston Oilers cu 20 la 17 în această toamnă, în prelungiri? Absurd. Dar ce altceva mai ştiam despre viitorul imediat? Nu mare lucru, pentru că n-am avut vreme să mă informez. Ştiam o mulţime de amănunte despre Oswald, dar atâta tot.

Ar crede că sunt nebun. I-aş putea cânta versuri din zeci de alte cântece care nu au fost încă înregistrate şi tot ar crede că sunt nebun. Ba chiar m-ar acuza că le-am inventat eu – în fond, eram scriitor. Şi să zicem că m-ar crede. Voiam s-o trag după mine în fălcile rechinului? Nu era suficient de rău că va reveni în Jodie pe la sfârşitul lui august şi că, dacă John Clayton era un ecou al lui Frank Dunning, ar putea să vină să o caute?

Bine, pleacă! a urlat o femeie din stradă şi o maşină s-a auzit accelerând spre Winscott Road. O săgeată de lumină a intrat printr-o crăpătură din draperii şi a alergat iute pe tavan.

MUISTULE! a mai strigat femeia în urma maşinii, la care o voce de bărbat, de undeva din apropiere, i-a răspuns:

– Suge-o pe a mea, cucoană, că poate te mai calmezi.

Asta era viaţa de pe Mercedes Street din vara anului 1962. N-o amesteca şi pe ea. Vocea raţiunii. E mult prea periculos. Poate la un moment dat va face iarăşi parte din viaţa ta – viaţa ta în Jodie, chiar – dar nu acum.

Însă nu aveam cum să mai duc o viaţă în Jodie. Nici vorbă să mai pot preda la liceu, acum când Ellen ştia ce ştia despre trecutul meu. Şi ce altceva să fac? Să torn asfalt?

Într-o dimineaţă, am pus ibricul pe foc pentru cafea şi am ieşit să iau ziarul. Când am deschis uşa, am văzut că ambele roţi din spate ale Sunlinerului erau pe jantă. Vreun copil le sfârtecase din plictiseală. Şi asta era viaţa de pe Mercedes Street din vara anului 1962.

6

Joi, paisprezece iunie, mi-am pus blugii, o cămaşă de lucru albastră şi o vestă veche din piele pe care o cumpărasem de la un magazin cu articole la mâna a doua de pe Camp Bowie Road. Mi-am petrecut dimineaţa învârtindu-mă încoace şi încolo prin casă. N-aveam televizor, dar am ascultat la radio. Buletinul de ştiri anunţa că preşedintele Kennedy intenţiona să efectueze o vizită de stat în Mexic la sfârşitul lunii. Buletinul meteo anunţa cer senin şi temperaturi ridicate. DJ-ul a bolborosit o vreme, apoi a pus „Palisades Park”. Efectele sonore cu strigăte şi uruieli de montagne-russe mi-au zgâriat creierii.

La un moment dat,