n-am mai putut să suport. Ajungeam prea devreme, însă nu-mi păsa. M-am urcat în Sunlinerul – care acum etala cu mândrie şi două cauciucuri reşapate – şi am condus cei şaizeci şi ceva de kilometri până la aeroportul Love Field din nord-vestul Dallasului. Parcarea de acolo nu era pe termen scurt sau lung; era parcare pur şi simplu. Şaptezeci şi cinci de cenţi pe zi.

Mi-am îndesat pe cap vechea-mi pălărie de pai şi m-am târât spre aerogară. Doi poliţişti din Dallas stăteau lângă bordură şi beau cafea, dar înăuntru nu era picior de paznic, şi nici vreun detector de metale prin care să treci. Pasagerii îşi prezentau biletele unui individ care stătea lângă intrare şi apoi traversau pista încinsă spre avioanele aparţinând celor cinci companii: American, Delta, TWA, Frontier şi Texas Airways.

M-am uitat pe tabla de deasupra biroului Delta pe care erau trecute cu cretă sosirile. Zicea că Zborul 194 va ateriza la ora prevăzută. Când m-am interesat la una din funcţionare, doar ca să verific, mi-a surâs şi mi-a răspuns că abia decolase de pe Atlanta.

– Aţi venit teribil de devreme.

– Aşa sunt eu, am spus. Probabil că o să ajung devreme şi la propria-mi înmormântare.

A început să râdă şi mi-a urat o zi bună. Am cumpărat revista Time şi m-am dus la restaurant unde am comandat Salata Bucătarului. Era uriaşă, iar eu eram mult prea agitat ca să-mi ardă de mâncare – dar aveam cu ce să-mi ocup timpul cât aşteptam să aterizeze avionul care aducea familia Oswald.

De la masa mea aveam o privelişte foarte bună asupra terminalului principal. Aerogara nu era prea aglomerată şi mi-a atras atenţia o femeie tânără într-un taior albastru închis. Avea părul răsucit în coc la ceafă. Câte o valiză în fiecare mână. Un hamal de culoare s-a apropiat de ea. A clătinat din cap, zâmbind, apoi s-a lovit cu braţul de cabina Traveler’s Aid. A lăsat valizele din mână, şi-a frecat cotul, a ridicat valizele şi şi-a reluat drumul.

Sadie plecând la Reno pentru şase săptămâni.

Eram surprins? Absolut deloc. Din nou se întâmpla acea convergenţă a evenimentelor. Mă obişnuisem. Eram copleşit de dorinţa de a ieşi din restaurant şi de a o prinde din urmă înainte de a fi prea târziu? Bineînţeles că da.

O clipă, mi s-a părut mai mult decât posibil, mi s-a părut imperios necesar.

Îi voi spune că soarta (iar nu armonia stranie a călătoriilor în timp) ne-a adus pe amândoi la aeroport. Chestii din astea funcţionau în filme, nu? O voi ruga să mă aştepte cât îmi voi cumpăra şi eu un bilet spre Reno şi îi voi spune că îi voi explica totul de îndată ce vom ajunge acolo. Şi, după cele şase săptămâni de rezidenţă obligatorie, vom face cinste cu un pahar judecătorului care mai întâi îi acordase divorţul şi apoi ne căsătorise.

Chiar am început să mă ridic de pe scaun, când privirea mi s-a oprit asupra revistei pe care o cumpărasem de la chioşc. Jacqueline Kennedy era pe copertă. Surâzătoare, radioasă, într-o rochie fără mâneci şi cu decolteu în V. DOAMNA PREŞEDINTELUI SE ÎMBRACĂ DE VARĂ suna titlul. Culorile au început să curgă din fotografie, rămânând doar albul şi negrul, iar expresia Primei Doamne s-a schimbat din zâmbet fericit în privire încremenită. Acum stătea lângă Lyndon Johnson în Air Force One şi nu mai era îmbrăcată cu rochia drăguţă (şi sexi) de vară, ci cu un costum din lână pătat de sânge. Mi-am adus aminte că citisem undeva – nu în notiţele lui Al, în altă parte – că la puţină vreme după ce s-a declarat decesul soţului doamnei Kennedy, doamna Bird Johnson a vrut s-o îmbrăţişeze pe holul spitalului şi a observat pe costumul acela o bucăţică din creierii preşedintelui cel mort.

Un preşedinte împuşcat în cap. Cu toţi morţii care-i vor urma, într-un şir ce se întinde până la infinit, în spatele lui.

M-am aşezat la loc şi am urmărit-o pe Sadie cum îşi duce bagajele la birourile companiei Frontier Airlines. Era evident că valizele erau grele, dar le căra cu brio, cu spatele drept şi pantofii fără tocuri tropăind grăbiţi. Funcţionarul i le-a înregistrat, apoi le-a aşezat pe un cărucior. Au vorbit ceva; Sadie i-a dat biletul pe care îl cumpărase în urmă cu două luni printr-o agenţie de turism, iar funcţionarul a mâzgălit ceva pe el. L-a luat şi s-a îndreptat spre poartă. Mi-am plecat capul ca să nu mă vadă. Când l-am ridicat, dispăruse.

7

După patruzeci de minute lungi, foarte lungi, un bărbat, o femeie şi doi copii mici au trecut pe lângă restaurant. Băiatul îşi ţinea tatăl de mână şi flecărea voios. Tatăl se uita în jos, la el, dând din cap şi zâmbind. Tatăl era Robert Oswald.

S-a auzit trâmbiţa difuzorului.

– Cursa 194 a companiei Delta soseşte acum de la Aeroportul Municipal Newark şi Atlanta. Pasagerii vor ajunge la poarta 4. Cursa Delta 194 aterizează acum.

Vada, soţia lui Robert – după cum spuneau însemnările lui Al – şi-a ridicat fetiţa în braţe ca să poată merge mai repede. Însă nici urmă de Marguerite.

M-am jucat cu salata, mestecând fără să-i simt gustul. Îmi bătea inima foarte repede.

Am auzit mugetul motoarelor şi am văzut nasul unui DC-8 apropiindu-se de poartă. Cei care îi aşteptau pe pasageri s-au îngrămădit lângă uşă. O chelneriţă m-a bătut pe umăr, făcându-mă să tresar puternic.

– Scuzaţi-mă, domnule, mi-a spus cu un accent texan foarte pronunţat. Doar vreau să vă întreb dacă mai doriţi ceva.

– Nu, i-am răspuns. Mulţumesc.

– E bine, atunci.

Primii pasageri începuseră să iasă în aerogară. Bărbaţi în costume scumpe şi cu tunsori prospere. Desigur. Primii pasageri la debarcare sunt cei de la clasa întâi.

– Să nu vă aduc o bucată de plăcintă de piersici? Azi e proaspătă.

– Nu, mulţumesc.

– Sigur, drăguţule?

Acum au dat năvală şi pasagerii de la economic, toţi cu bagaje de mână. Am auzit chiţăitul unei femei. Să fi fost Vada care-şi întâmpina cumnatul?

– Sigur, am spus şi m-am prefăcut că răsfoiesc revista.

A priceput aluzia. Am început să amestec resturile salatei cu zeama portocalie a sosului franţuzesc şi am privit. În aerogară au intrat un bărbat şi o femeie cu un