copil, dar copilul ştia să meargă, era prea mare ca să fie June. Pasagerii treceau pe lângă restaurant, sporovăind cu rudele şi cu prietenii care îi întâmpinaseră. Am zărit un tânăr militar care mângâia fundul iubitei. Fata a izbucnit în râs, l-a lovit peste mână şi s-a ridicat pe vârfuri ca să-l sărute.

Timp de cinci minute aerogara a fost plină. Apoi mulţimea a început să se răspândească spre ieşire. Nici urmă de soţii Oswald. Şi atunci am fost convins că nici măcar nu fuseseră în avion. Că nu doar călătorisem înapoi în timp, ci nimerisem într-un soi de univers paralel. Poate că sarcina Omului cu bilet galben era să împiedice asemenea lucruri să se petreacă, dar Omul cu bilet galben era mort, iar eu scăpasem de belea. N-a venit Oswald? Minunat, atunci nu mai există nici misiunea mea. Kennedy va muri într-o altă versiune a Americii, dar nu în aceasta. Aş putea s-o ajung din urmă pe Sadie şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Doar ce-mi trecuse gândul acesta prin minte, când mi-am văzut ţinta pentru prima oară. Robert şi Lee mergeau unul lângă altul discutând cu însufleţire. Lee legăna în mână ceva ce era ori o servietă supradimensionată, ori un ghiozdan mai mic. Robert ţinea o valiză roz, cu colţurile rotunjite, parcă abia scoasă din şifonierul lui Barbie. Vada şi Marina veneau în urma lor. Vada luase una dintre cele două genţi din petice; Marina şi-o trecuse pe cealaltă pe umăr. O ţinea în braţe pe June, acum de patru luni, şi se străduia să ţină pasul cu ceilalţi. Cei doi copii ai lui Robert şi Vada o încadrau, privind-o cu o curiozitate nedisimulată.

Vada i-a strigat pe bărbaţi şi s-au oprit aproape în faţa restaurantului. Robert a rânjit şi a luat geanta Marinei. Expresia lui Lee era… amuzantă? Cunoscătoare? Poate ambele. Umbra unui zâmbet i-a încreţit colţurile gurii. Părul greu de descris era bine pieptănat. De fapt, întreaga lui ţinută era perfectă, de la cămaşa albă şi apretată, la pantalonii kaki şi pantofii lustruiţi. Nu ziceai că ai în faţă un om care tocmai ce străbătuse jumătate de glob; nu avea nici măcar o singură cută pe haine, şi nici umbra bărbii crescute peste zi. Avea doar douăzeci şi doi de ani şi părea mai tânăr – ca unul dintre adolescenţii mei de la cursul de literatură americană.

Aşa era şi Marina, care va deveni majoră abia peste o lună. Era epuizată, zăpăcită şi se uita cu ochi mari la toate din jur. Era frumoasă, cu păr negru, ondulat, şi ochi albaştri melancolici, alungiţi spre tâmple.

Braţele şi picioarele lui June erau înfăşurate în scutece din cârpă. Până şi gâtul îi era înfăşat în ceva şi, chiar dacă nu plângea încă, avea feţişoara roşie şi transpirată. Lee a luat-o în braţe. Marina i-a zâmbit recunoscătoare şi am observat că îi lipsea un dinte, iar ceilalţi erau decoloraţi, unul aproape negru. Era izbitor contrastul cu pielea mătăsoasă şi ochii superbi.

Oswald s-a aplecat spre ea şi i-a spus ceva, ştergându-i zâmbetul de pe buze. L-a privit cu precauţie. I-a mai zis ceva, împungând-o cu degetul în umăr. Mi-am amintit povestirea lui Al şi m-am întrebat dacă Oswald îi spunea şi acum acelaşi lucru: pahoda, cika – mişcă-te, căţea.

Dar nu. Scutecele îl deranjaseră. Le-a smuls de pe fetiţă – mai întâi de pe braţe, apoi de pe picioruşe – şi le-a aruncat spre Marina care le-a prins cu stângăcie. Apoi s-a uitat în jur să vadă dacă nu cumva îi urmăreşte cineva şi se fac de râs.

Vada s-a întors şi a atins braţul lui Lee. N-a băgat-o în seamă, ocupându-se mai departe de eşarfa improvizată de la gâtul copilului. A desfăşurat-o şi a aruncat-o şi pe ea către Marina. A căzut pe podeaua aerogării. Femeia s-a aplecat şi a ridicat-o.

Robert a venit lângă ei şi şi-a pocnit prieteneşte fratele în umăr. Terminalul aproape se golise acum, ultimii dintre pasageri trecuseră de familia Oswald şi am putut să aud ce-i spune:

– Las-o în pace, abia a ajuns aici. Nici măcar nu-şi dă seama pe ce lume e.

– Uită-te la copilul ăsta, a spus Lee şi a ridicat-o pe June pentru ca fratele lui să o poată inspecta cum se cuvine.

Acum fetiţa a început să plângă.

– A înfăşat-o ca pe o mumie egipteană. Pentru că aşa e obiceiul la ea în ţară. Nici nu ştiu dacă-mi vine să râd sau să plâng. Staraia baba! Babo.

S-a întors la Marina, în braţe cu copilul care zbiera din toate puterile. Femeia l-a privit temătoare.

– Staraia baba.

A încercat să zâmbească, aşa cum fac oamenii care ştiu că se glumeşte pe seama lor, dar nu înţeleg gluma. M-am gândit în treacăt la Lennie din Oameni şi şoareci. Un surâs strâmb şi infatuat i-a luminat chipul lui Oswald. Aproape că-l făcea frumos. Şi-a sărutat cu blândeţe soţia. Mai întâi pe un obraz, apoi pe celălalt.

– SUA! a exclamat şi a sărutat-o din nou. SUA, Rina! Tărâmul celor liberi şi ţara tuturor căcaturilor!

Zâmbetul ei devenise radios. Bărbatul a început să-i vorbească ruseşte, dându-i copilul înapoi. A luat-o apoi de talie, în vreme ce ea încerca să o liniştească pe June. Marina încă mai surâdea când au ieşit din câmpul meu vizual şi şi-a mutat copilul pe un umăr ca să poată să-şi ţină soţul de mână.

8

M-am dus acasă – dacă Mercedes Street se poate numi acasă – şi am încercat să trag un pui de somn. N-am reuşit să aţipesc, aşa că am stat cu mâinile sub cap. Ascultând agitaţia străzii şi discutând cu Al Templeton. Acum, că eram pe cont propriu, mă pomeneam destul de des că stau de vorbă cu el. Şi pentru un individ puţin cam mort avea multe de spus.

– Am fost un bou că m-am mutat în Fort Worth, i-am spus. S-ar putea să mă surprindă cineva când o să încerc să conectez microfonul ăla la magnetofon. Oswald însuşi s-ar putea să mă prindă şi asta ar schimba totul. Deja e paranoic, ai spus şi tu în notiţele tale.