Livingstone. Ştie de pe-acum toate întrebările pe care vrea să i le pună. Ştie deopotrivă şi cum le va putea descoperi slăbiciunile. Oricum, s-a hotărât să le hrănească. Trebuie să le dea de mâncare ca să le momească, la fel cum trebuie să faci cu păduchii-de-frunză sălbatici înainte de-a le tăia aripile şi de a-i instala în staule.

Etajul -10: suverana este cuprinsă de un nou val de înflăcărare şi grăbeşte pasul. Da, le va hrăni şi va sta cu ele de vorbă. Îşi va face însemnări şi va consemna numeroşi feromoni zoologici suplimentari despre Degete.

Gărzile dimprejurul ei nu stau o clipă locului. Fiecare se agită, simţind că astăzi se va întâmpla ceva deosebit. Regina Federaţiei, fondatoarea mişcării evoluţioniste, a consimţit în sfârşit să discute cu Degetele şi să le studieze ca să le poată ucide mai uşor.

Etajul -12: Chli-pou-ni îşi spune că a dat realmente dovadă de prostie neascultând-o pe 103 mai din timp. Ar fi trebuit să stabilească un dialog cu Degetele de multă vreme. Ar fi trebuit să-şi asculte mama: Belo-kiu-kiuni le vorbea. Ar fi fost atât de simplu să facă şi ea la fel.

Etajul -20: numai de-ar fi încă în viaţă! Numai să nu fi stricat totul din dorinţa de-a se distinge, de-a face altfel decât părinţii ei. Nu trebuia să facă nici invers şi nici la fel ca ei; trebuia doar să continue ceea ce fusese început. Să ducă mai departe opera Mamei în loc să o nege.

De jur-împrejur, roiul îşi vede de treburi ca în oricare altă zi. Furnicile o salută cu vârful antenelor. Cele mai multe sunt însă surprinse văzându-şi regina coborând la o adâncime atât de mare.

Etajul -40: Chli-pou-ni goneşte de-acum împreună cu toată trupa, repetându-şi întruna: "Numai de n-ar fi prea târziu." Cotind pe mai multe coridoare, ea iese într-o sală pe care nu o cunoaşte deloc. Proporţiile îi sunt impresionante şi probabil că a fost construită cu abia vreo săptămână în urmă la nivelul acestor etaje atât de slab populate.

Deodată, regina vede în faţa ei nişte deiste! Aici zac cadavrele tuturor rebelelor deiste, care au fost strânse de pretutindeni unde au fost ucise. Sutele de furnici înţepenite par să o sfideze pe vizitatoarea nepoftită.

Soldaţi morţi păstraţi în Oraş! Antenele regale, uluite, au un gest de recul. Luptătoarele belokaniene din spatele ei, care o însoţesc, sunt la rândul lor îngrozite.

Ce caută toate moartele astea aici? Locul lor era la depozitul de gunoi! Regina şi gărzile sale fac câţiva paşi printre piesele lugubrei expoziţii. Cele mai multe dintre moarte sunt aşezate în poziţie de luptă, cu mandibulele desfăcute şi antenele îndreptate înainte, gata să sară la un adversar poate la fel de ţeapăn.

Câteva cadavre mai poartă urmele perforaţiilor făcute de penisurile ploşniţelor. Când te gândeşti că au fost ucise la îndemnul ei...

Chli-pou-ni are o senzaţie ciudată.

Regina este impresionată: furnicile acestea seamănă toate cu... Mama din loja ei regală.

Dar şirul surprizelor încă nu s-a încheiat.

Suveranei i se pare că printre siluetele acestea prea ţepene s-a produs o mişcare.

Da, într-adevăr, aproape jumătate din ele se mişcă! Are oare în faţa ochilor vreun miraj, sau e vorba de vreo reminiscenţă a acelei împrejurări de demult, când a făcut imprudenţa să guste din drogul unei lomecuze?

Ce oribil!

Cadavrele încep să mişte pretutindeni!

Şi nu este o halucinaţie! Soldaţii care o străjuiesc sunt atacaţi de sute de fantome. Peste tot se declanşează lupte. Gărzile reginei au mandibule lungi, dar rebelele deiste sunt mult prea numeroase. Surpriza, împreună cu stresul provocat de acest loc ciudat, sunt în defavoarea luptătoarelor convenţionale.

În timp ce luptă, deistele zvâcnesc din antene, emiţând fără încetare unul şi acelaşi feromon:

Degetele sunt zeii noştri.

 

 

 

199. REGĂSIRI

 

Laetitia Wells îşi făcu apariţia, ţâşnind ca o ghiulea de tun şi abia trăgându-şi răsuflarea, în podul unde Jacques Méliès şi Juliette Ramirez se chinuiau să selecteze sutele de scrisori şi de mesaje telefonice primite în urma apelului către populaţie.

― A fost găsită! Cineva a găsit-o! strigă ea.

Nici unul, nici altul nu reacţionează în vreun fel.

― Avem deja opt sute de escroci care se jură că au găsit-o, făcu Méliès. Culeg prima furnică întâlnită în cale, îi dau cu puţin roşu pe frunte şi vin să ceară recompensa!

Juliette Ramirez întări:

― Au fost unii care au venit chiar şi cu păianjeni sau libărci mânjite cu roşu!

― Nu, nu. De data asta e pe bune. E un detectiv particular care de când a auzit de apelul nostru se plimbă prin oraş cu nişte ochelari-lupă pe nas...

― Şi ce te face să crezi că a găsit-o de-adevăratelea pe 103 a noastră?

― Mi-a spus la telefon că urma de pe frunte nu era roşie, ci galbenă. Or, când îmi păstrez prea multă vreme lacul ăsta pe unghii, el se îngălbeneşte.

Argumentul era într-adevăr serios.

― Oricum, să vedem animalul.

― Nu îl are. Susţine că a găsit-o, dar că i-a fugit printre degete.

― Unde a văzut-o?

― Ţineţi-vă bine! N-o să ne fie prea uşor.

― Unde? Zi o dată!

― În staţia de metrou de la Fontainebleau!

― Într-o staţie de metrou?

― Dar acum e ora 6, ora de vârf. Trebuie să fie aglomeraţie, se sperie Méliès.

― Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Dacă ratăm ocazia asta, o pierdem definitiv pe 103 şi atunci...

― Să-i dăm drumul!

 

 

 

200. O CLIPĂ DE DESTINDERE

 

Două furnici grase cu ochi verzi şi cu un rictus plin de răutate se apropie de un morman de cârnaţi, borcane de dulceaţă, pizza şi varză acră.

― Nierk, nierk, oamenii stau cu spatele! Să ne ospătăm!

Cele două furnici se reped la mâncare, folosind nişte deschizătoare de conservă pentru cutiile de fasole boabe şi servindu-se cu şampanie pe care şi-o toarnă în pahare subţiri şi ciocnind.

Deodată, asupra lor cade lumina unui proiector şi dintr-un spray este pulverizat un nor galben.

Cele două furnici îşi înalţă sus de tot sprâncenele şi cască larg ochii bulbucaţi şi verzi, urlând:

― Ajutor, ăsta-i PROPMAISON!

― Nu, nu PROPMAISON, orice altceva,