ei s-a încheiat. A avut o viaţă bogată; prin creierele sale se perindă, ca pe un ecran de televiziune, un şir de imagini. Bătălia Macilor, vânătoarea şopârlei, viziunea marginii lumii, decolarea pe scarabeu, salcâmul cornigera, oglinda libărcilor şi atâtea nenumărate bătălii până să descopere civilizaţia degetală... fotbalul, Miss Univers... documentarul despre furnici.

 

 

 

206. ENCICLOPEDIE

 

SĂRUT: Sunt întrebat uneori ce a copiat omul de la furnici. Răspunsul meu este: sărutul pe gură. Multă vreme s-a crezut că romanii din antichitate au inventat sărutul pe gură, cu câteva sute de ani înaintea erei noastre. În realitate, ei s-au mulţumit să le observe pe insecte. Au înţeles că atunci când îşi atingeau labialele, furnicile făceau un act de generozitate care le consolida societatea. Ei nu i-au sesizat niciodată semnificaţia completă, dar şi-au spus că trebuie să reproducă atingerea aceea ca să obţină la rândul lor starea de coeziune a furnicarelor. Să te săruţi pe gură înseamnă să mimezi o trofolaxie. Dar în cazul adevăratei trofolaxii are loc o dăruire a hranei, în timp ce în cazul sărutului omenesc, nu există decât un schimb de salivă, fără valoare nutritivă.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

207. 103 PE LUMEA CEALALTĂ

 

Se uitară, uluiţi, la trupul strivit al lui 103.

― A murit?...

Vietatea nu mai mişca deloc.

― A murit!

Juliette Ramirez dădu cu pumnul în perete.

― S-a zis cu toate. N-o să-l mai putem salva pe soţul meu. Totul a fost inutil.

― E prea de tot! Să ne înecăm la mal! Aproape că reuşisem.

― Biata 103... A avut o viaţă atât de extraordinară, şi un vârf de pantof i-a retezat-o...

― Eu sunt de vină, eu sunt de vină, repeta Laetitia.

Jacques Méliès era mai pragmatic.

― Ce facem cu cadavrul ei? Nu-l putem arunca!

― Ar trebui să-i facem un mormânt...

― 103 nu era o furnică de rând. Era un Ulise sau un Marco Polo al lumilor din spaţiul-timp inferior. Un personaj-cheie al întregii lor civilizaţii. Merită mai mult decât un mormânt.

― La ce te gândeşti, la un monument?

― Da.

― Dar deocamdată, nimeni în afară de noi nu ştie ce a înfăptuit ea. Nimeni nu ştie că a fost o punte între civilizaţiile noastre.

― Trebuie s-o spunem pretutindeni, să o aducem la cunoştinţa lumii întregi! afirmă Laetitia Wells. Toată povestea asta a căpătat o importantă mult prea mare. Va trebui să continuăm şi să mergem mai departe.

― Nu vom mai găsi nicicând o "ambasadoare" la fel de înzestrată ca 1Q3. Ea avea acea curiozitate asociată cu o lărgime a minţii care sunt indispensabile pentru un asemenea contact. Am înţeles-o discutând cu furnicile celelalte. Era un caz de excepţie.

― La un miliard de furnici ar trebui, totuşi, să dăm până la urmă de una la fel de înzestrată.

Ştiau însă foarte bine cu toţii că nu se va întâmpla aşa ceva. Începuseră să o adopte pe 103, aşa cum îi adoptase şi ea la rândul ei, cu o simplitate desăvârşită, exclusiv dintr-un interes bine înţeles. Furnicile au nevoie de oameni ca să câştige timp. Oamenii au şi ei nevoie de furnici ca să câştige timp.

Ce păcat! Ce păcat că eşuaseră atât de aproape de ţel!

Până şi Jacques Méliès era tulburat. Poliţistul dădu cu piciorul în banchetele de pe peron.

― Ce prostie... E prea de tot...

Laetitia Wells nu înceta să se învinovăţească.

― N-am văzut-o. Era aşa de mică! N-am văzut-o!

Se uitau cu toţii la trupul minuscul şi nemişcat. Acum nu mai era decât un simplu obiect. Văzând sărmana carcasă schilodită, nimeni nu ar fi putut să creadă vreodată că aceea fusese 103, conducătoarea primei cruciade împotriva Degetelor.

Stând lângă rămăşiţele pământeşti ale furnicii, cei trei păstrară un moment de reculegere.

Deodată, Laetitia Wells deschise larg ochii şi se repezi.

― A mişcat!

Scrutară cu toţii insecta nemişcată.

― Ţi s-a părut.

― Nu, nu mi s-a părut. Vă spun că am văzut o antenă mişcându-se. Abia s-a clintit, dar am văzut-o limpede.

Se uitară unul la celălalt şi observară îndelung insecta. Nu mai rămăsese nici o suflare de viaţă în vietatea aceea; înţepenise într-un fel de spasm dureros. Antenele îi rămăseseră ridicate, iar cele şase labe îi erau încovoiate, pregătite parcă pentru un drum lung.

― Sunt... sunt sigură că i s-a mişcat o labă!

Jacques Méliès o cuprinse pe Laetitia de umeri; era de înţeles că tulburarea o făcea să i se pară că vede ceea ce voia să vadă.

― Îmi pare rău. Probabil că e doar un reflex cadaveric şi nimic mai mult.

Juliette Ramirez nu voia să o lase pe Laetitia Wells cu îndoiala în suflet, astfel încât apucă micul corp chinuit şi îl aduse cât mai aproape de ureche, punându-şi-l chiar în adâncitura cavităţii auriculare.

― Crezi că o să-i poţi auzi bătăile inimii?

― Cine ştie? Am un auz fin, aşa că aş putea desluşi cel mai mic sunet.

Laetitia Wells luă apoi din nou cadavrul eroinei şi îl întinse pe o banchetă, după care se lăsă în genunchi şi-i puse cu precauţie o oglindă în dreptul mandibulelor.

― Crezi că o să-i prinzi respiraţia?

― Doar furnicile respiră şi ele, nu?

― Da, dar au o respiraţie prea uşoară ca să le-o putem sesiza.

Îşi aţintiră privirile asupra animalului dezarticulat, cuprinşi de o furie surdă.

― E moartă. E moartă de-a binelea!

― 103 era singura care spera într-o uniune dintre speciile noastre. I-a trebuit mult timp, dar şi-a imaginat o întrepătrundere a civilizaţiilor noastre. A deschis o breşă, a găsit nişte numitori comuni. Nici o altă furnică n-ar fi putut face aşa ceva. Începuse chiar să devină oarecum... umană. Ne aprecia umorul şi arta, toate acele lucruri lipsite cu desăvârşire de vreun rost, după cum spunea ea, dar... atât de fascinante.

― O să educăm alta.

Jacques Méliès o strânse pe Laetitia Wells în braţe, încercând să o consoleze.

― O să mai luăm una şi