şcoală – forţele providenţiale interveneau în mod curent în operele poetice. Şi nu mă refer numai la Dante. În Franţa, slujbaşii judecătoreşti şi chiar călugării din mănăstiri organizau adevărate spectacole, în care Maica Domnului, îngerii, sfinţii, Hristos şi până şi Dumnezeu apăreau pe scenă figurând printre personaje. La epoca respectivă, asemenea spectacole erau extrem de naive. În Notre-Dame de Paris{57} Victor Hugo arată cum în capitala Franţei, sub Ludovic al Xl-lea, pentru a sărbători naşterea dauphin-ului{58}, s-a dat în sala primăriei o reprezentaţie populară gratuită înfăţişând Le bon jugement de la tres sainte et gracieuse Vierge Marie{59}, reprezentaţie în desfăşurarea căreia Fecioara Mana apare în persoană pe scenă pentru a-şi rosti le bon jugement. La noi, la Moscova, înainte de Petru cel Mare, aveau, de asemenea, loc, din vreme în vreme, spectacole dramatice similare, inspirate de diverse episoade din Vechiul Testament. Tot în aceeaşi perioadă circulau o mulţime de povestiri şi „stihuri”, în care interveneau, după necesităţile acţiunii, sfinţii, îngerii şi, în general toţi reprezentanţii puterii cereşti. În mănăstirile noastre, călugării tălmăceau, transcriau, ba chiar şi compuneau asemenea poeme – şi asta când? – tocmai pe vremea tătarilor! Există, bunăoară, un poem religios (bineînţeles tradus din greceşte), intitulat Trecerea Maicii Domnului prin vămile văzduhului, cuprinzând unele scene care cred că nu sunt cu nimic inferioare celor zugrăvite de Dante. Dorind să viziteze iadul, Maica Domnului, călăuzită de arhanghelul Mihail, străbate „vămile văzduhului”. Prin faţa ochilor săi se perindă păcătoşii, cu osândele la care sunt supuşi. Printre altele, exista acolo, în iad, o categorie destul de curioasă de osândiţi, ce-şi ispăşesc pedeapsa în focul gheenei – cei care se afundă atât de adânc în vâltoarea flăcărilor, încât nu mai sunt în stare să iasă la suprafaţă, şi până la urmă „îi uită Dumnezeu”, o expresie extraordinar de sugestivă şi de profundă, nu-i aşa? Uimită şi cu lacrimi pe obraji, Maica Domnului cade în genunchi în faţa tronului divin, rugându-se de iertare pentru toţi păcătoşii din iad, pe care i-a văzut canonindu-se acolo, absolut pentru toţi, fără excepţie. Convorbirea ei cu Dumnezeu e colosal de interesantă! Preacurata se roagă din tot sufletul, stăruind din răsputeri, iar când părintele ceresc îi arătă mâinile şi picioarele străpunse de piroane ale fiului ei, întrebând-o: „Pot eu să-i iert oare pe cei care l-au chinuit?” Maica Precista se adresează sfinţilor, mucenicilor şi tuturor îngerilor şi arhanghelilor, solicitându-i să cadă împreună cu ea la picioarele Domnului şi să ceară îndurare pentru toţi păcătoşii, absolut toţi, fără nici o deosebire. Până la urmă, Cel-de-Sus se lasă înduplecat de rugăminţile ei şi hotărăşte ca, în fiecare an, caznele să înceteze o bucată de timp, începând din vinerea mare şi până în ziua Sfintei treimi. Păcătoşii din iad îi mulţumesc, preamărindu-l: „Drept eşti tu, Doamne, că ai făcut această judecată!” Dac-aş fi scris poemaşul atunci, cred c-ar fi ieşit ceva în acelaşi gen. La mine apare în scenă el; ce-i drept, nu are decât o apariţie mută, tot timpul nu scoate un cuvânt. Au trecut cincisprezece veacuri de când a promis că va coborî din nou din împărăţia lui, cincisprezece veacuri de când prorocul său a dat de ştire lumii: „Eu vin curând”. „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici Fiul, ci numai Tatăl”, aşa cum a mărturisit el însuşi când sălăşluia încă pe pământ. Omenirea îl aşteaptă însă cu aceeaşi credinţă şi duioşie. O, îl aşteaptă chiar cu o râvnă şi mai mare, dat fiind că s-au scurs cincisprezece veacuri de când cerul a încetat să mai făgăduiască ceva omului.

Crede doar ce inima ta îţi doreşte,

Căci nimic cerul nu-ţi mai făgăduieşte!{60}

Crede numai ceea ce inima ta îţi doreşte! Este adevărat că pe vremea aceea se mai întâmplau încă destule minuni. Erau sfinţi care înfăptuiau o seamă de tămăduiri miraculoase; sau drept-credincioşi cărora – după cum stă scris în povestea vieţii lor – li se arăta aievea însăşi Crăiasa cerurilor. Diavolul stătea însă de veghe, iar lumea începuse să pună la îndoială asemenea minuni. Tocmai atunci, în Nord, în Germania, a ieşit la iveală o nouă şi cumplită erezie{61}. O stea uriaşă „arzând că o faclă” (adică biserica) „a căzut peste izvoarele apelor, şi apele s-au făcut amare ca pelinul”{62}. Ereticii aceştia luau în deşert numele Domnului, tăgăduindu-i minunile. În schimb, cu atât mai arzător, mai vârtos credeau în ele cei care îşi păstraseră neştirbită cucernicia. La fel ca odinioară, omenirea îl aştepta şi-l iubea, punându-şi toată credinţa în el şi dorind să pătimească şi să moară pentru slava Lui... Atâtea veacuri îşi ridicase glasul spre el, rugându-l cu râvnă şi smerenie: „Vino, Doamne!” Atâtea veacuri îl implorase, încât, până la urmă, în nemăsurata lui milă, s-a înduplecat să pogoare din nou în mijlocul ei. Şi, întruchipându-se din nou, s-a arătat în fiinţă – precum mărturisesc cărţile sfinte – unor drept-credincioşi, mucenici şi anahoreţi. La noi, Tiutcev{63}— care credea cu nestrămutată convingere în cuvântul său, a vestit:

Purtând din greu povara crucii sale,

Ca rob umil, cerescul împărat,

O, glie, până-n zări te-a colindat,

Blagoslovind meleagurile tale.

Şi aşa a fost, să ştii. Într-o zi, deci, a hotărât să se arate măcar pentru o clipă mulţimii, norodului ce se chinuia, pătimind, cu sufletul încărcat de păcate, dar care-l iubea totuşi cu o dragoste copilărească. Acţiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei, când în tot cuprinsul ţării, întru preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi:

În autodafeuri, ereticii

Cu fast ardeau pe rug,

În crude sacrificii...{64}

Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când urmează să se înfăţişeze – după cum el însuşi a făgăduit – în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, „precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată până la Apus”. Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul odraslelor sale, şi anume chiar în locul unde se înălţa vâlvătaia rugurilor pe