nu pot să mă împac! şi, cât timp mai sunt încă pe lume, mă grăbesc să iau măsuri. Vezi tu, Alioşa, dacă într-adevăr mi-o fi dat să apuc vremea aceea, sau dacă am să mă scol din mormânt atunci ca să mă conving cu ochii mei, în clipa când mama îl va îmbrăţişa pe gâdele copilului, se prea poate să strig şi eu într-un glas cu ea: „Drept eşti tu, Doamne!” Eu însă nici atunci n-aş vrea să fac asemenea mărturisire. Cât mai e timp, deci, caut să-mi iau toate măsurile de apărare, şi de aceea sunt hotărât să renunţ cu desăvârşire la acea supremă armonie. Fiindcă armonia aceasta nu merită nici măcar o lăcrimioară vărsată de bietul copilaş chinuit, care se bătea cu pumnişorii în piept într-o cuşcă împuţită, rugându-se lui „Doamne, Doamne” şi vărsând şiroaie de lacrimi, pe care nimeni, nimeni nu le-a răscumpărat! Nu merită, de vreme ce lacrimile lui au rămas nerăscumpărate. Şi trebuie neapărat să se găsească o compensaţie, altminteri nu poate să existe armonie. Dar cum, te întreb, în ce fel le răscumperi? Mi se pare un lucru imposibil. Răzbunându-le? La ce mi-ar folosi răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârliţi călăii, ce mai poate îndrepta iadul după ce aceştia au fost de-acum supuşi la cazne şi au murit în chinuri? Ce fel de armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul gheenei? Dorinţa mea e să iert şi să îmbrăţişez pe toată lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni. Iar dacă suferinţele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferinţe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preţ. Nu vreau, în definitiv, ca mama să-l îmbrăţişeze pe ucigaşul odorului ei, pe cel care a pus câinii să-l sfâşie! Fiindcă nu are dreptul să-l ierte! Din partea ei, n-are decât să-l ierte dacă vrea să treacă peste nemărginita durere a inimii ei de mamă, absolvindu-l pe călău; nu are însă nici un drept să-l absolve în numele copilului ei sfâşiat de copoi, nu are dreptul să-l ierte pe ucigaş, chiar dacă însuşi copilul ei i-ar cere s-o facă! şi, dacă aşa stau lucrurile, dacă nu-i e îngăduit să acorde această iertare, atunci unde mai este armonia? Există, oare, în toată lumea asta o singură fiinţă care să poată şi care să aibă şi dreptul de a ierta? Nu vreau să primesc deci armonia, din dragoste pentru omenire nu vreau s-o accept. Mai bine să rămân cu suferinţele nerăzbunate. Prefer să rămân nerăzbunat, chiar dacă nu am dreptate, fără a fi apucat să găsesc împăcarea sufletului meu mistuit de revoltă. Şi apoi, cred că s-a pus un preţ exagerat pe această armonie, biletul de intrare e prea scump pentru punga noastră. De aceea mă şi grăbesc să-l restitui. Şi, dacă vreau să fiu un om într-adevăr cinstit, sunt dator să-l restitui cât mai curând. Ceea ce şi fac. Asta nu înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă mulţumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare.

— Asta e răzvrătire... murmură cu ochii în pământ Alioşa.

— Răzvrătire? N-aş fi vrut să aud din gura ta cuvântul ăsta, rosti Ivan apăsat. Crezi tu că ar putea cineva să trăiască tot timpul în răzvrătire? Ei uite, eu aşa vreau să trăiesc. Te rog stăruitor să-mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuieşte-ţi că ţi-ar fi dat să clădeşti cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârşit de linişte şi pace, dar că, pentru a ridica această construcţie, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară pe copilaşul acela care se bătea cu pumnişorii în piept, să pui la temelia construcţiei lacrimile lui nerăzbunate. Spune, ai accepta în aceste condiţii să fii tu arhitectul? Mărturiseşte cinstit!

— Nu, n-aş accepta, rosti încet Alioşa.

— Ai putea să concepi că oamenii pentru care vrei s-o durezi ar accepta să primească o fericire ce-şi trage obârşia din sângele nevinovat al micului martir, şi crezi tu că, primind-o, ei ar putea să fie pururea fericiţi?

— Nu, n-aş putea să concep aşa ceva. Apoi, deodată i se aprinse o lumină în ochi: Frate, vorbi Alioşa în continuare, m-ai întrebat adineauri dacă există pe lumea asta o singură fiinţă care să poată şi să aibă dreptul de a ierta? Fiinţa aceasta există, să ştii, şi poate să ierte totul, şi să-i ierte pe toţi, da, da, pe toţi şi toate pentru tot, fiindcă ea însăşi şi-a dăruit sângele nevinovat pentru toţi şi pentru toate. Şi tu o cunoşti, ea este într-adevăr temelia clădirii de care vorbeai, către ea se vor ridica glasurile tuturor spre a-i spune: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-au dat pe faţă!”

— Aha, el, unicul neprihănit, şi sângele lui! Nu, nu l-am uitat, dimpotrivă, mă miram tot timpul că nu-l scoţi din sertar mai curând, potrivit bunului obicei al celor din tagma ta, care în orice discuţie se referă la El, în tot momentul. Am să-ţi spun ceva, Alioşa, dar să nu râzi; acum vreun an am compus un poem. Dacă mai poţi să pierzi încă zece minute, ţi-l povestesc.

— Ai scris un poem?

— A, nu, nu l-am scris! râse Ivan. În viaţa mea n-am îmbinat nici două rime. L-am plăsmuit numai şi am căutat să-l memorez. L-am plăsmuit în focul inspiraţiei. Tu o să fii primul meu cititor, adică primul om care-l va auzi. Care autor s-ar îndura să piardă o asemenea ocazie unică? (Ivan zâmbi.) Să ţi-l povestesc sau nu?

— Te ascult.

— Poemul meu se numeşte Marele inchizitor. Este un lucru absurd, dar ţin totuşi să-l cunoşti.

 

 

V - MARELE INCHIZITOR

 

— Numai că şi aici e nevoie de o introducere, altminteri nu se poate, vreau să zic de o introducere literară! – adăugă Ivan râzând. Ca să vezi – eu şi literat! Acţiunea se petrece în secolul al şaisprezecelea, pe vremea când – cred c-ai învăţat asta la