crâcnească... „Goniţi-l!” ordonă generalul. „Fugi, fugi!” se pornesc hăitaşii să strige, şi băiatul o rupe la fugă... „şo pe el!” urlă generalul, asmuţind asupra lui droaia de copoi. În cele din urmă, dulăii îl încolţesc şi-l rup în bucăţi sub ochii maică-sii. Pare-mi-se că după asta generalul a fost pus sub tutelă. Ei, ia spune... ce crezi tu c-ar fi meritat să-i facă? Să-l pună la zid? Să-l împuşte pentru ca morala să fie satisfăcută? Zi, Alioşka!

— Da, să-l împuşte! murmură Alioşa cu un surâs stins, crispat, ridicând ochii spre Ivan.

— Bravo! strigă Ivan încântat. Dacă până şi tu spui asta, înseamnă că... Halal călugăr! Vasăzică, şi-n sufletul tău e cuibărit un pui de drac, Alioşa Karamazov!

— Poate că-i absurd ce am spus, dar...

— Ei, uite, asta e, vezi: există un „dar” la mijloc! exclamă Ivan. Află de la mine, călugăraşule, că asemenea absurdităţi sunt mai mult decât necesare pe lume. Universul se sprijină pe absurdităţi, şi fără ele mă întreb dacă s-ar mai putea întâmpla ceva pe faţa pământului. Ştim noi ce ştim!

— Ce ştii tu?

— Nu pricep nimic, continuă Ivan, ca şi când ar fi vorbit în delir, şi nici nu vreau să pricep. Mă mulţumesc numai cu faptele. De mult mi-am pus în gând să nu mai înţeleg nimic, încercând să înţeleg ceva, ar însemna să trădez faptele, şi eu ţin să mă limitez la ele...

— Pentru ce cauţi să mă ispiteşti? izbucni, plin de amărăciune, Alioşa. Ai să-mi spui odată pentru ce?

— Mai încape vorbă?! Aici chiar voiam să ajung. Mi-eşti tare drag şi n-aş vrea să te pierd, Alioşa, nici să te las pe mâna stareţului tău, Zosima.

Ivan tăcu o clipă, cu o umbră de tristeţe pe faţă.

— Dacă vrei să ştii, m-am ocupat numai de cazul copiilor, care este şi cel mai flagrant. Pământul nostru însă este îmbibat de lacrimi omeneşti, şi nu numai la suprafaţă, ci mult mai adânc, până în miezul lui, dar despre lacrimile astea nu-ţi mai spun nici un cuvânt, am circumscris anume subiectul. Nu sunt decât o ploşniţă, şi recunosc, cu toată umilinţa, că nu pot cu nici un chip să pricep de ce lumea asta a fost zidită aşa cum o vedem. Cred că oamenii sunt singurii vinovaţi. Gândeşte-te, li s-a dat raiul, şi ei au râvnit libertatea; au furat focul din cer, ştiind de la bun început că asta o să le aducă numai necazuri, prin urmare n-are rost să-i compătimim. O, mintea asta păcătoasă a mea, spiritul meu realist, euclidian, îmi spune că suferinţa există, dar că nu e nimeni vinovat, că toate lucrurile decurg unele din altele, simplu şi direct, că totul e trecător şi totul se compensează, dar, vezi tu, astea nu sunt decât elucubraţiile lui Euclid! Îmi dau seama, şi de aceea nu pot, nu, nu pot accepta să trăiesc după asemenea concepţii absurde! Ce-mi pasă mie că nu există vinovaţi şi că sunt conştient de lucrul acesta! Eu am nevoie de răzbunare, altminteri simt c-am să mă distrug singur. Şi răzbunarea asta să nu se înfăptuiască cine ştie pe ce lume, undeva, în infinit, cine ştie când, ci chiar aici, pe pământ, s-o pot vedea cu ochii mei! Am crezut în ea şi vreau s-o văd cu ochii mei, iar dacă la ceasul acela s-ar întâmpla să fiu mort, vreau să mă scol din mormânt, căci mi-ar părea nespus de rău să se petreacă totul fără mine. Doar n-am suferit ca să îngraş cu fiinţa mea, cu ticăloşiile şi suferinţele mele, pământul pe care va înflori armonia viitoare, ca să se bucure de ea mai ştiu eu cine! Vreau să văd cu ochii mei ciuta tolănindu-se alături de leu şi victima îmbrăţişându-l pe cel care a înjunghiat-o. Vreau să fiu de faţă atunci când lumea va apuca să afle, în sfârşit, pentru ce a fost tot ce-a fost înainte. Dorinţa asta stă la temelia tuturor religiilor de pe lume, şi eu sunt un om credincios. Dar copilaşii, cum rămâne cu ei? Iată o problemă pe care eu, unul, îţi mărturisesc, nu mă simt în stare s-o rezolv. Îţi repet pentru a nu ştiu câta oară: există nenumărate probleme; eu însă m-am oprit numai asupra copiilor, deoarece în cazul lor lucrurile despre care ţi-am vorbit apar cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică-mi şi mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înţeleg pentru ce sunt sortiţi să sufere şi ei şi de ce armonia trebuie neapărat plătită cu preţul suferinţelor lor? De ce trebuie să ajungă şi ei băligar, să îngrăşe cu făptura lor, spre binele nu ştiu cui, pământul pe care va înflori armonia viitoare? Îmi pot explica, bunăoară, solidaritatea întru păcat a oamenilor, după cum îmi pot explica şi solidaritatea lor în răzbunare, dar nu văd cum solidaritatea întru păcat se poate extinde şi asupra pruncilor, şi dacă este adevărat că şi ei sunt răspunzători, deopotrivă cu părinţii, pentru fărădelegile săvârşite de aceştia, aşa ceva, crede-mă, depăşeşte înţelegerea mea, e un adevăr ce nu aparţine acestei lumi! Probabil un mucalit ar putea să-mi riposteze că în orice caz pruncul va creşte cu timpul şi va săvîrşi la rîndul său destule păcate, dar ce ne facem atunci cu băieţaşul acela de opt anişori rupt în bucăţi de dulăi? O, Alioşa, zău, nu vreau să hulesc divinitatea! Îmi dau seama ce cutremurare va fi în tot universul când tăriile cereşti şi toată suflarea pământească îşi vor uni glasurile ridicând un imn de slavă, când tot ce este viu sau care a trăit cândva pe lume va striga: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-au dat pe faţă!” Fiindcă atunci când mama se va îmbrăţişa cu călăul copilaşului ei, cu cel care a asmuţit copoii asupra lui, şi câteşitrei, înlăcrimaţi, vor mărturisi în gura mare: „Drept eşti tu, Doamne!”, desigur, vom fi atins treapta cea mai înaltă a cunoaşterii şi totul se va lămuri. Ei, uite, aici este buba, tocmai cu gândul ăsta