nu ştii ce multe am strâns, Alioşa, o colecţie întreagă de cazuri din viaţa copiilor ruşi! Bunăoară, o fetiţă de vreo cinci anişori, pe care părinţii – altminteri „oameni culţi, bine situaţi, respectabili, cu educaţie aleasă” – nu puteau s-o sufere. Îţi repet, există indivizi care simt o plăcere deosebită să maltrateze copiii, însă numai şi numai copiii. Cu toţi ceilalţi reprezentanţi ai speciei omeneşti tartorii ăştia se poartă frumos, cu mânuşi, ca nişte persoane civilizate şi umane, da, sunt europeni până în măduva oaselor, atâta doar că le face plăcere să tortureze copiii pe care îi iubesc tocmai pentru că le procură asemenea voluptate! Lipsa de apărare a unor biete făpturi care n-au pe cine să cheme într-ajutor, încrederea lor angelică este cu atât mai mult o tentaţie pentru aceşti sadici, tentaţie care le înfierbântă sângele spurcat! În sufletul fiecăruia dintre noi, de altminteri, zace o fiară – fiara patimilor neîmblânzite care caută să se smulgă din lanţ – fie că-i vorba de o mânie turbată, de instinctele sadice aţâţate de ţipetele victimei, sau de mai ştiu ce beteşuguri căpătate după o viaţă de desfrâu, podagră, boală de ficat şi aşa mai departe. Şi, cum îţi spuneam, sărmana copilă urgisită era supusă de părinţii ei – oameni civilizaţi, mă rog! – la cele mai variate torturi. O snopeau în bătăi, o biciuiau şi o călcau în picioare fără nici un motiv, încât mititica de ea avea tot trupuşorul plin de vânătăi. Ca, în cele din urmă, cruzimea lor să atingă o adevărată culme a rafinamentului: iarna, în toiul gerului, o ţineau toată noaptea încuiată în privată, sub cuvânt că nu se cere afară când o prind nevoile peste noapte (ca şi când un biet prunc de cinci ani, care doarme dus, cufundat în somnul lui de îngeraş, poate fi deprins cumva să se trezească atunci când trebuie să se ceară afară!), o ungeau pe obraz cu excremente, pe care o sileau chiar să le mănânce, şi cine crezi că făcea treaba asta? Însăşi mamă-sa, da, da, mama ei! O mamă care e în stare să doarmă liniştită, în timp ce se aud ţipetele nefericitului copilaş, încuiat în miez de noapte în privată! Poţi tu să-ţi închipui cum o fiinţă atât de micuţă, care nici nu e în stare încă să-şi dea bine seama ce se întâmplă cu ea, stă închisă în locul acela infect, pe întuneric şi în frig, şi, bătându-se cu pumnişorii ei mici în pieptul zbuciumat de plâns, cu obrajii scăldaţi în lacrimi fierbinţi, lacrimi suave, curate şi pline de nevinovăţie, se roagă lui „Doamne, Doamne”, s-o scape! Spune-mi, pricepi tu ceva din toată inepţia asta, prietenul şi fratele meu, dragul şi smeritul meu novice? Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei pe pământ şi la ce ne poate folosi?! Se zice că omul n-ar putea trăi fără ea, fiindcă atunci n-ar mai avea posibilitatea să facă deosebirea dintre bine şi rău. Dar pentru ce să cunoşti deosebirea asta blestemată dintre bine şi rău dacă trebuie plătită atât de scump? Toată ştiinţa lumii, adunată la un loc, nu face cât lacrimile bietei copile şi ruga ei către „Doamne, Doamne”. Nu-ţi vorbesc despre suferinţele oamenilor în toată firea, treabă lor dacă au muşcat din mărul oprit, dracu' să-i ia! – dar copiii, mititeii de ei!... Mi se pare că te chinuiesc, Alioşă, am impresia că stai pe ghimpi. Poate că-i mai bine să încetez.

— Ba nu, ba nu, vreau să mă chinuiesc, bâigui Alioşa.

— N-am să-ţi mai descriu decât o singură scenă, cu titlu de curiozitate, fiind într-adevăr cât se poate de caracteristică. Am citit-o de curând într-o colecţie istorică, în Arhiv, sau poate în Starina{56}, nu mai ţin bine minte, trebuie să cercetez. Asta se petrecea pe la începutul secolului, în vremurile de tristă amintire ale celei mai crâncene iobagii. Trăiască deci dezrobitorul norodului iobag! Cum îţi spuneam, pe atunci, la început de veac, era un general, om cu relaţii înalte şi mare latifundiar, unul dintre aceia (ce-i drept, chiar la vremea aceea destul de puţin numeroşi) care, retrăgându-se din activitate după o carieră îndelungată, erau convinşi că dobândiseră cumva dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor aflaţi la cheremul lor. Trebuie să ştii că asemenea oameni au existat în realitate. Aşadar, generalul nostru se retrage la ţară, statornicindu-se la el, la conac, pe o moşie dotată cu două mii de suflete, şi, plin de ifose de nu-şi mai încape în piele, se uită de sus la vecinii săi mai modeşti, tratându-i ca pe nişte lingăi sau măscărici din suita lui. Printre altele, generalul întreţine o crescătorie de câini de vânătoare, o haită întreagă de câteva sute de copoi cu îngrijitorii respectivi, şi ei aproape o sută la număr, toţi în uniformă şi toţi călări. Într-o bună zi, un copil din curte, un băieţaş de vreo opt ani, azvârlind cu o piatră în joacă, nimereşte întâmplător în ogarul preferat al generalului, şi nu ştiu cum se face că-l ologeşte. „Ce are câinele, de ce şchiopătează, dragul de el?” întreabă zbirul. I se raportează că băiatul aruncase în el cu o piatră şi-l lovise. „Tu ai făcut asta?” îl ia la refec generalul. „Ia să mi-l înşfăcaţi!” porunceşte dumnealui. Slujitorii pun mâna pe el, smulgându-l din braţele maică-sii, şi-l închid în beci, unde rămâne toată noaptea. A doua zi dimineaţa, în zori, generalul se pregăteşte de plecare cu tot alaiul la vânat; se saltă în şa, înconjurat de oamenii lui de casă, de droaia de câini, de hăitaşi şi de însoţitori, toţi călări. Toată slugărimea de la conac stă strânsă buluc afară în curte, în frunte cu mama vinovatului ca să-i fie învăţătură de minte. Întemniţatul este scos din beci. Era o zi posomorâtă, ceţoasă şi rece, de toamnă, cum nu se poate mai potrivită pentru vânătoare. Generalul porunceşte ca băieţaşul să fie dezbrăcat în piele goală; îi smulg hainele de pe el, lăsându-l despuiat, în timp ce bietul copil, pierit de groaza, tremura ca varga, fără a îndrăzni măcar să