tălmăcit cuvântul Evangheliei şi atâta l-au catehizat şi l-au dăscălit, l-au tocat la cap şi i-au împuiat urechile, că până la urmă l-au făcut să-şi mărturisească solemn crima. Ba, mai mult chiar, s-a apucat să scrie cu mâna lui o declaraţie adresată tribunalului, prin care recunoştea că este cu drept cuvânt un ticălos, dar că, între timp, s-a învrednicit să descopere adevărul şi că Dumnezeu l-a luminat, împărtăşindu-i harul cunoaşterii. Lucrul acesta a făcut vâlvă mare în rândurile populaţiei bigote şi filantropice a Genevei. Toată elita oraşului, tot ce era mai de soi, persoanele cu cea mai aleasă educaţie au luat cu asalt închisoarea. Care mai de care vrea să-l strângă în braţe şi să-l sărute pe Richard. „Eşti fratele nostru, harul Domnului a pogorât asupra ta!” strigau toţi într-un glas. Richard lăcrăma de înduioşare: „Da, harul Domnului a pogorât asupra mea. În copilărie eram fericit să mă pot înfrupta din hrana porcilor; abia acum însă am cunoscut fericirea cea adevărată şi mor întru Domnul!” „...Da, da, Richard, mori întru Domnul, ai vărsat sânge omenesc şi trebuie sâ mori întru Cel-de-Sus. Chiar dacă n-ai nici o vină – fiindcă nu cunoşteai cuvântul lui Dumnezeu pe vremea când jinduiai la belşugul porcilor şi când te snopeau în bătăi pentru că le şterpeleai din mâncare (ceea ce, de altminteri, este foarte urît, căci furtul e un lucru oprit) – ai vărsat totuşi sânge omenesc şi trebuie să-ţi ispăşeşti păcatul prin moarte.” Soseşte, în sfârşit, şi ultima zi hărăzită osânditului. Richard, cu obrazul scăldat în lacrimi, repetă întruna înduioşat: „E ziua cea mai frumoasă din viaţa mea, dat fiind că mă înfăţişez stăpânului ceresc!” „Dă, îi ţin isonul într-un glas preoţii, judecătorii şi cuconiţele cu sentimente filantropice, este cea mai fericită zi din viaţa ta, căci vei intra în împărăţia cerurilor!” şi-l petrec toţi cu alai la eşafod, căruţa infamiei în care l-au suit pe Richard fiind urmată de echipaje şi de mulţimea celor care merg pe jos. Ajung la locul osândei. „Mori, frate”, îl îmbărbătează cu toţii pe Richard. „Mori întru Domnul, căci ai avut parte să cunoşti fericirea!” şi fratele Richard, sub o ploaie de sărutări frăţeşti, este împins spre eşafod, urcat pe trepte, aşezat sub cuţitul ghilotinei, după care i se taie capul – tot aşa frăţeşte – pentru că s-a împărtăşit din harul ceresc! Cazul este, cred, reprezentativ. Broşurică a fost tradusă de nu ştiu care filantrop rus cu concepţii luterane, din înalta societate, şi distribuită ca supliment gratuit o dată cu diferite ziare şi publicaţii. Figura cu Richard este interesantă prin faptul că e naţională. La noi ar părea absurd să decapitezi pe cineva numai pentru că s-a învrednicit să fie frate cu tine şi pentru că harul Domnului a pogorât asupra lui, dar, repet, avem şi noi asemenea fenomene interesante. Bunăoară, la noi nu există o desfătare mai mare, mai intimă decât tortura consacrată prin tradiţie, ca să zic aşa naţională, a bătăii cu biciul. Nekrasov pomeneşte într-o poezie{54} despre un mujic care-şi loveşte calul cu pleasna biciului peste ochi, peste „ochii lui blânzi”. Cine n-a avut parte să vadă astfel de scene? Este ceva specific rusesc. Nekrasov descrie căluţul numai piele şi oase, covârşit de o povară peste puterile lui. Carul s-a împotmolit în noroi, şi bietul căluţ se trudeşte zadarnic să-l urnească din făgaşuri. Mujicul îl bate, îl bate cu înverşunare, croindu-l aşa cum apucă, înfierbântat de beţia loviturilor; îl speteşte în bătaie în neştire, cărându-i la bice cu nemiluita. „N-oi fi putând, ştiu, dar trebuie să urneşti carul de aici, chiar de-ai crăpa, numai să-l urneşti!” Gloaba se smuceşte, în timp ce mujicul n-o slăbeşte deloc, plesnindu-l cu şfichiul peste ochi pe nefericitul dobitoc fără apărare, peste „ochii lui blânzi”, înlăcrimaţi. Mârţoaga se opinteşte, reuşind, în sfârşit, să scoată carul din făgaş, şi porneşte mai departe, într-o rână, umilită, tremurând toată şi abia mai suflând, cu un mers şontâcăit, penibil, curios. Scena, aşa cum o descrie Nekrasov, este cutremurătoare, totuşi, acolo este vorba numai de un cal, şi de ce a făcut Dumnezeu pe lume calul dacă nu ca să fie bătut? Aşa cel puţin ne-au învăţat tătarii, lăsându-ne ca amintire cnutul. De altfel, şi oamenii au parte uneori de bice pe spinare. Să luăm, bunăoară, cazul unui anume domn bine{55}, om cu şcoală, intelectual care, împreună cu consoarta lui, îşi bate sistematic copila, o fetiţă de şapte anişori, biciuind-o cu nuiele; am notat totul foarte exact. Tăticul se bucură chiar când nuielele au noduri: „Aşa are s-o doară mai tare”, zice el, şi se apucă să-şi „croiască” odrasla. Ştiu că există oameni care simt o plăcere sadică să bată, plăcere care sporeşte cu fiecare lovitură, în timp ce sângele lor se aprinde ca o flacără tot mai vie, clipă cu clipă. Omul îşi bate copila un minut, cinci, zece, mai mult, şi loviturile se înteţesc mai aprige şi mai dureroase. Fetiţa ţipă ca din gură de şarpe, apoi nici să ţipe măcar nu mai poate, se îneacă: „Tată, tată, tăticule, tăticuţule!” Prin nu ştiu ce diabolică întâmplare, afacerea, devenind scandaloasă, ajunge în faţa tribunalului. E angajat un avocat. Poporul rus şi-a spus de mult părerea despre avocaţi – pentru el un avocat este „un suflet de vânzare”. Şi avocatul nostru începe să vocifereze, apărându-şi clientul: „Cazul e pe cât de simplu, pe atât de banal, o chestiune strict familială, un tată care-şi bate copilul, şi trebuie să recunoaştem că e o ruşine pentru epoca noastră că un caz de felul acesta poate fi adus în faţa instanţei!” Convins de argumentele apărătorului, juriul se retrage pentru deliberare, ca, după câtva timp, să se reîntoarcă în sală, şi să dea sentinţa; acuzatul e achitat. Publicul jubilează: aşadar călăul a fost achitat! Ce rău îmi pare că n-am fost de faţă, fiindcă aş fi cerut să se instituie o bursă de onoare pentru zbirul acesta!... Ei, ce zici, mai mare dragul să vezi asemenea scene! Am însă alte cazuri şi mai grozave, şi tot în legătură cu cei mici, nici