mi-a vorbit, urmă Ivan Fiodorovici fără să-i dea ascultare, despre atrocităţile săvârşite de turci şi cerchezi în Bulgaria de teama unei răscoale generale a slavilor; trec totul prin foc şi sabie, violează femeile, omoară copiii, ţintuiesc prizonierii de garduri, petrecându-le cuie prin urechi, şi-i lasă aşa toată noaptea, ca a doua zi să-i atârne cu laţul de gât şi aşa mai departe; nişte grozăvii că ţi se face pârul măciucă. Am auzit spunându-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să-şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el sa facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele ce i-a zămislit, şi sfârşind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de faţă la spectacol. Iată însă o scenă care mi s-a părut într-adevăr impresionantă. Închipuieşte-ţi un sugar în braţele maică-sii, încremenită de spaimă în mijlocul unui grup de turci care au tăbărât peste ei în casă. Ce crezi că le dă prin gând ticăloşilor? Spune şi tu daca nu-i o figura grozavă: care mai de care mângâie pruncul şi se hlizesc la el ca să-l facă să râdă, şi până la urmă reuşesc, mititelul începe să râdă. Atunci, unul dintre ei aţinteşte asupra lui pistolul de la o distanţa de-o palmă. Băieţelul râde fericit şi întinde mânuţele, dând să apuce jucăria aceea strălucitoare; în momentul acela bestia apasă pe trăgaci, slobozindu-i glonţul drept în faţă, şi-i zdrobeşte căpşorul... Artistic, nu-i aşa? Se zice că turcii se prăpădesc după dulciuri...

— De ce-mi spui toate astea, frăţioare?

— Ştii ce cred eu? Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui.

— Adică la fel ca pe Dumnezeu...

— Te pricepi să întorci vorba, cum zice Polonius în Hamlet începu a râde Ivan. Gata, m-ai prins, n-am încotro, ba chiar îmi pare bine! Dar frumos mai trebuie să arate Dumnezeul ăsta al tău dacă omul l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea sa! M-ai întrebat de ce-ţi spun toate astea?... Vezi tu, sunt mare amator de curiozităţi, pe care-mi place să le colecţionez – fie că le găsesc prin ziare, fie că-mi notez ce mi se povesteşte, aşa cum se întâmplă. Există, bunăoară, tot felul de anecdote picante, din care am reuşit să-mi alcătuiesc o colecţie destul de frumoasă. Turcii, fireşte, nu puteau nici ei să lipsească, dar ei sunt de pe alte meleaguri. Cunosc însă unele cazuri autohtone, poate ceva mai interesante decât ale turcilor. Ştii, la noi, bătaia, nuielele şi biciul sunt la mare cinste, bătaia este ceva naţional; unde s-a pomenit la noi să ţintuiască cineva un om de urechi? Oricum, de, se cheamă ca suntem europeni, dar nuielele, biciul sunt specialitatea noastră, şi pentru nimic pe lume n-am renunţa la ele! Se pare că în străinătate bătaia a ieşit din uz. Nu ştiu, poate acolo moravurile s-au îmblânzit, sau legile au fost în aşa fel întocmite, încât nimeni să nu-şi mai permită a croi bice pe spinarea cuiva, dar, ca să suplinească această lacună, oamenii au înlocuit bicele cu altceva, tot aşa specific naţional, atât de specific, încât la noi ar părea absolut imposibil, deşi se zice că ar fi început să prindă şi aici, mai ales de când cu prozelitismul religios din înalta societate. Am acasă o broşură încântătoare, tradusă din limba franceză, în care se povesteşte o întâmplare destul de recentă petrecută acum vreo cinci ani, când a fost executat la Geneva un criminal, un anume Richard, un tâlhar pare-mi-se, de vreo douăzeci şi trei de ani, care, înainte de a se urca pe eşafod, s-a pocăit, întorcându-se în sânul bisericii creştine. Numitul Richard era un copil din flori, pe care părinţii îl dăduseră de suflet, cam pe la vârsta de şase ani, unor ţărani de la munte, nişte ciobani elveţieni, care-l luaseră să-l crească numai ca să-l pună la muncă. Băiatul crescuse, aşadar, ca un pui de fiară, fără să fi învăţat nimic; ba, mai mult chiar, încă de când împlinise şapte anişori, ciobanii îl trimiseseră cu turma la păscut, pe ploaie şi pe frig, aproape golaş şi mai mult flămând decât mâncat. Nu mai e nevoie să-ţi spun că nici unuia dintre ei nu-i păsa de bietul copil şi nu simţea nici un fel de mustrare de cuget, dimpotrivă, fiecare se socotea îndreptăţit să nu-i poarte de grijă, de vreme ce Richard le fusese dat pe veresie, aşa, ca un lucru oarecare, şi, deci, nu vedeau pentru ce ar fi obligaţi să-i dea de mâncare. Richard spune în mărturisirea lui că în anii aceia, aidoma fiului risipitor din Evanghelie, jinduia după lăturile pe care ciobanii le dădeau porcilor puşi la îngrăşat pentru vânzare; băiatul n-avea însă parte nici măcar de atât, şi-l băteau de câte ori şterpelea din hrana pentru porci. Aşa îşi petrecuse el copilăria şi adolescenţa, până când, crescând şi prinzând puteri, se apucase de furat. Sălbaticul îşi agonisea pâinea muncind cu ziua la Geneva, ca să cheltuiască tot câştigul pe băutură, trăia în rând cu drojdia societăţii, şi până la sfârşit a ajuns să asasineze un bătrân ca să-l jefuiască. A fost prins bineînţeles, judecat şi condamnat la moarte. Prin partea locului sentimentalismul nu prea are căutare. În puşcărie, Richard a fost luat în primire de preoţi şi de membrii diverselor asociaţii creştine, de tot felul de cuconiţe însufleţite de simţăminte filantropice şi aşa mai departe. L-au învăţat să citească şi să scrie, i-au