despre Ioan cel Milostiv (un sfânt) că, venind la el într-o zi un ins flămând şi rebegit de frig şi rugându-l să-l încălzească, sfântul l-a culcat cu el în pat şi, îmbrăţişându-l, i-a suflat în gura puturoasă, fiindcă bietul om pătimea de nu ştiu ce boală cumplită. Ei, uite, eu sunt convins că toate faptele astea săvârşite de el pornesc dintr-o înclinaţie morbidă, un fel de isterie, că sfântul n-a fost sincer, dragostea lui fiind dictată de datorie, o penitenţă pe care şi-a impus-o singur. Nu poţi iubi un om decât dacă-şi ascunde faţa; e destul să-i vezi chipul, ca dragostea să dispară pe loc.

— Ştiu, fiindcă ne-a vorbit şi părintele Zosima despre asta, şi nu numai o dată, observă Alioşa; de multe ori, zicea dânsul, înfăţişarea e o piedică în calea dragostei faţă de semeni pentru unii oameni care n-au ajuns încă să cunoască viaţa. Există, totuşi, pe lume atâta dragoste, Ivan, şi dragostea asta, ştiu bine, se apropie foarte mult de cea a lui Hristos, te rog să mă crezi pe cuvânt...

— Eu, ce să-ţi spun, n-am cunoscut încă şi nici nu pot să pricep aşa ceva – şi ca mine sunt mulţi. Se pune întrebarea dacă ăsta se datoreşte unor deficienţe înnăscute sau e ceva inerent firii omeneşti. După mine, dragostea creştinească faţă de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aş avea o suferinţă adâncă; nimeni altul însă n-o să-şi poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, şi, în afară de asta, foarte rar întâlneşti un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca şi cum ar fi cine ştie ce titlu de nobleţe!). Şi ştii de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că, să zicem, miros urât, sau mutra mea i se pare stupidă, ori pentru că odată, nu mai ştiu când, l-am călcat pe picior. Şi apoi, sunt suferinţe şi suferinţe: o suferinţă umilitoare, pentru mine degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, mai degrabă poate să trezească mila cuiva; dacă însă suferinţa mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aş avea de pătimit pentru o idee, prea puţini ar fi dispuşi să-i dea crezământ şi asta doar în cazuri extrem de rare, pentru că, uitându-se la mine, ar constata că n-am chipul pe care, după părerea lor, ar trebui să-l aibă omul sortit să sufere în numele unei idei. Şi asta ajunge ca să-mi retragă pe loc bunăvoinţa lor, şi fii sigur că n-o fac din răutate, nu, câtuşi de puţin! De aceea, cred eu, cerşetorii şi, mai ales, boierii scăpătaţi n-ar trebui să scoată niciodată capul în lume, mulţumindu-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, fireşte, poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar numai aşa, de la distanţă, niciodată însă când e-n preajma ta. Dacă totul pe lume s-ar petrece aşa ca pe scenă, ca într-un balet, unde milogii apar costumaţi în zdrenţe de mătase şi dantele rupte şi cerşesc dansând cu cea mai desăvârşită graţie, atunci ai putea cel puţin să-i admiri. Să-i admiri, însă nu să-i şi iubeşti. Dar cred că m-am cam întins la vorbă. ţineam oricum să-ţi împărtăşesc punctul meu de vedere. Aş fi vrut să-ţi vorbesc despre suferinţa omenească în genere, dar poate că-i mai bine să ne limităm numai la suferinţele copiilor. În felul acesta, argumentaţia mea o să se reducă, probabil, cam la o zecime din ceea ce ar fi trebuit să fie, dar e mai bine totuşi să ne oprim numai asupra copiilor. Este în dezavantajul meu, bineînţeles, dar n-are a face. În primul rând, copiii îţi sunt dragi, chiar dacă-i ai tot timpul lângă tine, chiar dacă-s nespălaţi sau urâţi (deşi mi se pare că nu există copii urâţi). Şi, pe urmă, nu-mi face plăcere să vorbesc despre adulţi nu numai pentru că sunt respingători şi nu merită să fie iubiţi, dar şi pentru că apasă asupra lor un păcat: acela de a fi muşcat din mărul oprit, de a fi ajuns astfel să cunoască binele şi răul. Aş spune că şi astăzi încă se mai înfruptă din mărul oprit. Pe când copilaşii n-au apucat să se înfrupte din el şi deocamdată nu au nici un păcat. ţie îţi plac copiii, Alioşa? ştiu că-ţi plac, şi sunt convins că mă înţelegi de ce nu vreau să-ţi vorbesc decât despre ei. Şi dacă suferă atât de crunt pe lumea asta, este pentru ca sunt sortiţi, probabil, să ispăşească păcatele săvârşite de părinţii lor, atunci când au muşcat din măr; asta încă e o explicaţie metafizică, pentru care sufletul unui pământean nu poate avea nici o înţelegere. Nu se poate ca un nevinovat – un biet prunc neprihănit – să sufere pentru alţii. N-o să-ţi vină poate să crezi, Alioşa, dar să ştii că-mi sunt nespus de dragi copiii. Să observi că tocmai oamenii cruzi, pătimaşi, sângeroşi, ca de-alde noi, ăştia din neamul Karamazovilor, iubesc uneori din toată inima copiii. Vezi tu, copiii, cât sunt încă prunci, adică până pe la vreo şapte ani, bunăoară, se deosebesc teribil de oameni: parcă ar fi nişte fiinţe complet diferite, înzestrate cu altă fire. Am cunoscut cândva un tâlhar care asasinase familii întregi de-a lungul carierei sale, pătrunzând pe furiş noaptea prin case să jefuiască, şi care, printre alte victime, înjunghiase şi câţiva copii. Curios e însă că, la puşcărie, prinsese dragoste de ei. Tot timpul nu făcea decât să stea la fereastră şi să se uite la copiii care se jucau prin curtea închisorii. Ba chiar îl obişnuise pe unul dintre ei – un prichindel, uite, atâtica – să se apropie de ferestruica lui, şi cu timpul piciul ajunsese să se împrietenească cu el... Tu nu ştii pentru ce îţi spun toate astea, Alioşa? Mă doare capul îngrozitor şi nu ştiu de ce mă simt atât de deprimat...

— Ai un aer ciudat, se nelinişti Alioşa, parcă nu eşti în apele tale.

— Nu de mult, la Moscova, un bulgar