tineretul rus le-a scos prin deducţie din ipotezele europene, căci ceea ce în Europa este o simplă ipoteză la noi devine numaidecât axiomă, şi nu numai pentru tineretul rus, ci chiar şi pentru profesorii săi, care de cele mai multe ori sunt tot nişte adolescenţi. Voi trece deci peste toate aceste ipoteze. De fapt, care este problema ce ne interesează? Să-ţi dezvălui în cel mai scurt timp cine sunt, adică ce fel de om sunt, ce cred şi ce năzuinţe am, nu-i aşa? Drept care îţi declar de la bun început că admit existenta lui Dumnezeu, o admit pur şi simplu fără nici un fel de complicaţii. Cu o singură rezervă totuşi: dacă Dumnezeu există şi a creat într-adevăr pământul, atunci fără îndoială că l-a plăsmuit după legile geometriei lui Euclid, sădind totodată în mintea omului noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale. Cu toate astea, s-au găsit şi se mai găsesc încă şi azi geometri şi filosofi, unii chiar străluciţi{53}, care pun la îndoială faptul că universul nostru, sau, mai bine zis, întreaga creaţie ar fi fost alcătuită după principiile geometriei euclidiene; aceştia presupun, bunăoară, că două linii paralele care – după Euclid – nu se întâlnesc niciodată pe pământ ajung totuşi să se întâlnească undeva în infinit. În ce mă priveşte, dragul meu, consider că, din moment ce nici atâta lucru nu sunt în stare să pricep, ce rost mai are atunci să vorbesc despre Dumnezeu! Mărturisesc cu toată umilinţa că nu mă simt capabil să rezolv probleme de felul acesta; spiritul meu euclidian, realist, refuză să caute soluţia unor probleme ce nu au nimic de-a face cu lumea asta. Şi tot aşa te sfătuiesc şi pe tine, dragul meu Alioşa, să nu-ţi frămânţi în zadar mintea cu asemenea şarade, şi mai ales să nu-ţi pui niciodată întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu. Sunt lucruri ce depăşesc posibilităţile unei inteligenţe iniţial înzestrate cu noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale. Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu; o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înţelepciunea, ca şi finalitatea lui, care ne este cu desăvârşire necunoscută; cred în ordinea, în sensul vieţii, cred în armonia eternă, cu care – zice-se – ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp „aspiraţia către dumnezeire”, cred în toate câte mai sunt, chiar şi în infinit. Ce puzderie de cuvinte s-au făurit ca să exprime toate astea! Pe cât se pare, sunt pe calea cea bună, nu-i aşa? şi tocmai închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, totuşi, eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pur şi simplu n-o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată. În privinţa asta am de făcut o rezervă: sunt sigur, ca un prunc nevinovat, că suferinţele se vor tămădui şi vor pieri fără urmă, că toată farsa asta penibilă a contradicţiilor umane se va spulbera ca un jalnic miraj, ca o născocire meschină a spiritului omenesc euclidian, nevolnic şi micuţ cât un atom; în sfârşit, că în clipa finalului suprem, în momentul armoniei eterne, se va petrece şi va ieşi la lumină ceva atât de extraordinar, încât toate inimile vor dobândi împăcarea, toate nemulţumirile vor fi astâmpărate, toate crimele – ispăşite şi tot sângele pe care l-au vărsat oamenii – răscumpărat, şi atunci vom ajunge poate nu numai să iertăm, dar să şi găsim o justificare pentru tot ce se întâmplă pe faţa pământului! Fie, fie, să iasă la lumină şi să se statornicească, n-are decât! Dar eu, unul, nu accept – şi nici nu vreau să accept – asta! Chiar dacă două linii paralele vor ajunge să se întâlnească la un moment dat, chiar dacă am să văd cu ochii mei lucrul acesta şi, văzându-l, am să recunosc din gură că-i adevărat, n-am să-l accept totuşi. Şi acum ştii cine sunt eu, Alioşa, şi care-i teza mea. ţi-am vorbit cât se poate de serios. Anume am început discuţia într-un mod cu totul absurd, dar până la urmă am ajuns la spovedanie, şi pe tine asta te interesa. Nu te aşteptai să-ţi vorbesc despre Dumnezeu, ţineai numai să afli în ce anume crede scumpul tău frate. Şi, precum vezi, ţi-am spus.

Încheind această lungă tiradă, Ivan se arătă cuprins de o emoţie pe cât de puternică, pe atât de neaşteptată.

— Şi pentru ce zici c-ai început discuţia „într-un mod cu totul absurd”? întrebă Alioşa, privindu-l îngândurat.

— În primul rând ca să nu dezmint firea mea rusească: discuţiile care se poartă la noi în jurul acestui subiect sunt în genere pur şi simplu absurde. În al doilea rând, cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă. Adineauri, bunăoară, mărturisindu-ţi disperarea mea, cu cât am căutat să ţi-o arăt în toată absurditatea ei, cu atât am fost parcă mai câştigat.

— Poţi să-mi explici şi mie de ce „nu accepţi lumea aceasta”? îl întrebă Alioşa.

— Fireşte, nu-i nici un secret la mijloc, aici chiar intenţionam să ajung. Frăţiorul meu drag, să ştii că nu vreau nici să te corup, nici să-ţi zdruncin cumva convingerile, dimpotrivă, poate că dorinţa mea este să mă lecuiesc prin tine.

Pe buzele lui Ivan înflori deodată un zâmbet de copilaş cuminte. Niciodată până atunci Alioşa nu-l văzuse zâmbind aşa.

 

 

IV - RĂZVRĂTIREA

 

— Trebuie să-ţi mărturisesc încă ceva, urmă Ivan. Eu n-am putut niciodată să pricep cum e posibil să-ţi iubeşti aproapele. Fiindcă, cel puţin aşa mi se pare mie, tocmai pe acela care-ţi este mai apropiat nu poţi să-l iubeşti decât, cine ştie, doar aşa, de la distanţă. Am citit undeva