— Nu cumva te-o fi minţit Hohlakova?

— N-aş crede.

— Trebuie să aflăm ce-i cu ea. De altfel, nimeni încă, după câte ştiu, n-a murit dintr-o criză de isterie. Ce ţi-e şi cu istericalele astea! Cred că Dumnezeu, în marea lui bunătate, anume i le-a hărăzit femeii. Nu, n-am să mai trec pe acolo. La ce să mă amestec iar?

— Şi totuşi, adineauri i-ai spus că nu te-a iubit niciodată.

— Într-adins am făcut-o, Alioşka! Am să comand şampanie, vreau să ciocnim pentru eliberarea mea. Nici nu ştii ce fericit sunt!

— Lasă, frate, mai bine nu... se împotrivi Alioşa. Şi aşa nu prea mă simt în apele mele.

— Văd eu că eşti abătut de câtăva vreme.

— Şi ai de gând să pleci chiar mâine-dimineaţă?

— Dimineaţă? N-am spus că plec de dimineaţă... Adică, cine ştie, poate că aşa o să fac... Dacă vrei să mă crezi, am luat astăzi masa aici numai ca să nu mănânc între patru ochi cu bătrânul, atâta m-a scârbit. Mi-aş fi luat eu de mult tălpăşiţa. Dar de ce te nelinişteşte plecarea mea? Mai avem încă timp berechet până atunci. O eternitate întreagă, nemurirea!

— Ce fel de eternitate dacă pleci mâine?

— Ei şi, ce-are a face? spuse râzând Ivan. O să avem destulă vreme să ne spunem tot ce avem de spus, doar pentru asta suntem aici! Ce te uiţi aşa mirat la mine? Răspunde: pentru ce crezi că ne aflăm aici? Că să vorbim despre dragostea mea pentru Katerina Ivanovna, despre babacul sau despre Dmitri? Despre străinătate? Despre situaţia fatală a Rusiei? Ori despre împăratul Napoleon? Pentru asta, da?

— Bineînţeles că nu.

— Prin urmare, îţi dai şi tu seama că nu pentru ăsta. Fiecare cu ale lui; noi, ăştia, copilandrii cu caşul la gură, trebuie să rezolvăm în primul rând problemele externe, asta-i grija noastră cea mai mare. În clipa de faţă tot tineretul rus nu face decât să discute asemenea probleme. Aşa cum oamenii vârstnici nu sunt preocupaţi decât de chestiunile practice! Ia spune-mi, de ce ai fost tot timpul cu ochii pe mine trei luni de zile? Nu ca să mă iscodeşti? Ca şi cum ai fi vrut să mă întrebi: „Crezi oare în ceva, sau nu crezi în nimic?” Asta voiau să spună privirile pe care mi le-ai aruncat în aste trei luni, Aleksei Fiodorovici, nu-i aşa?

Alioşa zâmbi:

— Fie şi aşa. Nu cumva râzi de mine acum?

— Să râd de tine? Cum aş putea să-mi necăjesc frăţiorul, Care trei luni de zile încheiate m-a privit întruna, ca şi cum ar fi aşteptat ceva din partea mea. Uită-te în ochii mei, Alioşa, şi eu sunt tot un puşti, un copilandru care abia a deschis ochii, ca şi tine, atâta doar că eu nu sunt novice. Ce crezi tu că fac azi băieţii de o vârstă cu noi în Rusia? Sau cel puţin unii dintre ei? Să luăm, bunăoară, cârciuma asta infectă; se strâng cu toţii aici şi se aşează în câte un colţ. Nu se cunosc între ei şi, după ce vor ieşi din local, timp de patruzeci de ani după aceea nu vor mai şti nimic unul despre altul. Ei şi? în jurul căror lucruri se învârt discuţiile pe care le poartă de câte ori au o clipă de răgaz, aici, în cârciumă? Numai şi numai în jurul unor probleme de importanţă universală: „Ce părere aveţi despre existenţa lui Dumnezeu? Dar despre nemurire?” Iar cei care nu cred în Dumnezeu vor discuta, la rândul lor, despre socialism şi despre anarhism, despre transformarea lumii după un nou calapod, ceea ce, în definitiv, e cam acelaşi lucru, problemele sunt aceleaşi în fond, numai că sunt privite dintr-un alt punct de vedere. În zilele noastre, un număr infinit de tineri ruşi, care mai de care mai originali, nu fac altceva decât să dezbată asemenea chestiuni. Nu este aşa?

— Da, pentru adevăraţii ruşi existenţa lui Dumnezeu sau nemurirea sufletului, sau aşa cum spui tu, aceleaşi probleme privite dintr-un alt punct de vedere, sunt probleme esenţiale şi, deci, e normal să fie aşa, rosti Alioşa, privindu-şi fratele cu surâsul lui blajin şi parcă întrebător.

— Ascultă, Alioşa, a fi rus nu înseamnă totdeauna a fi deştept; îţi spun, nu există ceva mai stupid decât preocupările adolescenţilor ruşi din zilele noastre. Pe unul dintre ei însă eu personal îl iubesc din toată inima!

— Ce bine ai adus-o din condei! rosti Alioşa râzând.

— Hai, spune, porunceşte, cu ce să încep: cu Dumnezeu? Există Dumnezeu ori nu există?

— Începe cu ce vrei, chiar şi cu „celălalt punct de vedere”. Ieri, acasă, la tata, parcă mi-aduc aminte, ai declarat că nu există.

Alioşa îl scrută mai adânc cu privirea.

— Ieri voiam numai să te necăjesc, pentru că vedeam cum îţi scăpărau ochişorii. Dar acum nu mă dau în lături de la o discuţie serioasă. Doresc să mă apropii de tine, Alioşa. Vezi tu, eu nu am prieteni şi caut pe cât pot să mi-i fac. Ce-ai zice dacă, totuşi, aş admite existenţa lui Dumnezeu? (Ivan râse.) Nu ţi-ai fi închipuit una ca asta, nu-i aşa?

— Bineînţeles, dacă nu cumva glumeşti şi de astă dată.

— Glumesc! Ieri, în chilia stareţului tău, tot aşa mi s-a spus: că glumesc. Vezi, dragul meu, în secolul al optsprezecelea, un bătrân învechit în rele{52} a declarat că dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat, s'il n'existait pas Dieu, il faudrait l'inventer. Şi într-adevăr, omul este acela care l-a născocit pe Dumnezeu. Surprinzător, aş zice chiar miraculos, nu este însă faptul că Dumnezeu există, ci miracolul constă tocmai în aceea că ideea necesităţii unui dumnezeu – idee atât de sfântă, de emoţionantă şi plină de înţelepciune şi care nu poate decât să-i facă cinste omului s-a putut înfiripa în căpăţâna unei fiare sălbatice şi crude ca el. În ce mă priveşte, am renunţat de mult să mă gândesc dacă în realitate omul este cel care l-a creat pe Dumnezeu sau Dumnezeu cel care l-a creat pe om! Bineînţeles, n-am să mă apuc să inventariez acum toate axiomele actuale pe care