— Şi tu vrei acum să salvezi neapărat cealaltă jumătate? Dar, cel puţin aşa mi se pare, nu m-am dat încă învins. Şi în ce constă cealaltă jumătate, cum zici tu?

— În faptul că trebuie să-i sculăm din morţi pe cei care poate nici n-au murit cu adevărat. Vrei să-mi torni puţin ceai? îmi pare bine că putem sta de vorbă în sfârşit.

— Cum văd, eşti în vervă. Îmi plac grozav Ies professions de foi{51} ale unor novici... aşa, ca tine. Eşti un om tare, Aleksei! E adevărat c-ai de gând să pleci din mănăstire?

— Da. Bătrânul vrea să mă trimită în lume.

— Prin urmare, s-ar putea să ne mai întâlnim din nou pe la treizeci de ani, când am de gând să dau la o parte încetul cu încetul cupa. Tata, în schimb, n-o să se-ndure să renunţe la ea nici la şaptezeci de ani – mi-a spus-o cu gura lui, şi încă foarte serios, cu toate că de obicei îi place să facă pe bufonul. S-a înşurubat în senzualitatea lui, ca şi cum ar fi încremenit pe un soclu de piatră... Am impresia, de altfel, că după treizeci de ani nici nu-ţi mai rămâne altă resursă decât senzualitatea... Dar s-o duci până la şaptezeci de ani, într-adevăr te apucă jalea! Mai bine să te opreşti la treizeci, cel puţin aşa mai păstrezi „o umbră de nobleţe” şi te poţi amăgi singur. Nu l-ai văzut cumva pe Dmitri azi?

— Nu, nu l-am văzut, în schimb m-am întâlnit cu Smerdiakov.

Şi Alioşa îi povesti în treacăt, dar destul de amănunţit, întâlnirea lui cu Smerdiakov. Ivan îl asculta posomorât, ba chiar insistă să repete unele lucruri.

— M-a rugat să nu-i pomenesc lui Dmitri că mi-ar fi spus ceva, încheie Alioşa.

Ivan se încruntă şi căzu pe gânduri.

— De ce te-ai întunecat aşa? Din pricina lui Smerdiakov? îl întrebă Alioşa.

— Da. Să-l ia dracu'! Voiam într-adevăr să-l văd pe Dmitri, dar acum nu mai am nici un chef... răspunse Ivan în silă.

— Şi vrei să pleci chiar atât de curând?

— Da.

— Şi cum rămâne cu tata, cu Dmitri? Ce sfârşit o să aibă zavistia asta dintre ei? întrebă neliniştit Alioşa.

— Mereu aceeaşi litanie! Ce mă interesează pe mine? Ori poate crezi că m-a pus cineva să-l păzesc pe fratele meu Dmitri? i-o reteză iritat Ivan, dar numaidecât după aceea adăugă zâmbind cu amărăciune: Aşa cum i-a răspuns Cain lui Dumnezeu când l-a întrebat despre fratele lui ucis. Probabil că la acelaşi lucru te-ai gândit şi tu în clipa asta, nu? Dar ce dracu', doar n-o să rămân aici să-l supraveghez?! Am isprăvit tot ce am avut de făcut şi acum plec. Nu cumva îţi închipui c-aş fi gelos pe Dmitri, că în aste trei luni n-am căutat decât să i-o suflu pe aleasa inimii sale, Katerina Ivanovna? La naiba, aveam destule altele pe cap! Acum, c-am terminat, plec. Ai văzut şi tu c-am terminat, ai fost acolo de faţă.

— Când? Deunăzi, la Katerina Ivanovna?

— Da, m-am descotorosit cât ai bate din palme. Ei şi? Ce-mi pasă mie de Dmitri? N-are nici un amestec aici. Aveam socotelile mele cu Katerina Ivanovna. Ştii şi tu doar că Dmitri s-a purtat tot timpul ca şi cum ar fi fost de conivenţă cu mine. Dinspre partea mea, nu i-am cerut nimic, el singur mi-a încredinţat-o solemn, împreună cu binecuvântarea lui. Aşa-i că-ţi vine să râzi? Nu, Alioşa, nu, nici nu poţi să-ţi închipui ce uşurat mă simt acum! Adineauri, stând aici la masă – mă crezi? – mi-a venit chef să comand şampanie, ca să sărbătoresc cel dintâi ceas de libertate. Ptiu, după o jumătate de an, să mă văd, aşa, deodată, scăpat de toate! Nici n-aş fi bănuit ieri ca ajunge numai să vrei, ca să isprăveşti, fără să te coste nimic.

— Vorbeşti despre dragostea ta, Ivan?

— Despre dragostea mea, dacă ţii neapărat. Da, m-am îndrăgostit de o fată, o domnişoară de la pension. Cât m-am chinuit lângă ea şi cât m-a chinuit ea pe mine! şi deodată, cum şedeam aşa lângă ea... totul s-a spulberat. Acum câteva ceasuri am vorbit ca din carte, dar pe urmă, când am ieşit afară, mi-a venit să râd, nu ştiu dacă mă crezi? Da, da, poţi să mă crezi pe cuvânt.

— Şi acum văd că mi-o spui cu atâta veselie, observă Alioşa, cercetând chipul fratelui său, care într-adevăr se luminase deodată.

— De unde să fi ştiut că n-o iubeam deloc, dar deloc? He-he! şi acum mi-am dat seama că n-o iubesc! şi totuşi, muream după ea, atât de mult îmi plăcea! Chiar deunăzi, în timp ce-mi rosteam discursul, îmi plăcea grozav. Ca să-ţi spun drept, îmi place şi acum, şi totuşi, nu mi-a fost greu s-o părăsesc. Sau te gândeşti poate că mă laud?

— Nu. Dar cine ştie dacă va fi fost o dragoste adevărată!

— Alioşka, râse Ivan, ce te pricepi tu în dragoste ca să vorbeşti despre ea?! Zău, nu-ţi sade bine! Dar ce ieşire, ce ieşire ai avut deunăzi! Aoleu! Am uitat să te pup pentru asta... Cât m-a canonit! Cu adevărat mi-am pierdut vremea admirându-i istericalele... Of, ştia dumneaei c-o iubesc! Pe mine mă iubea, nu pe Dmitri, sublinie vesel Ivan. Pentru Dmitri n-are decât o atracţie morbidă, isterică. Tot ce i-am spus deunăzi este perfect adevărat. Numai că, vezi tu, o să treacă poate cincisprezece sau douăzeci de ani până să-şi dea seama că nu e câtuşi de puţin îndrăgostită de Dmitri, că mă iubeşte numai pe mine, omul pe care nu face decât să-l chinuiască. S-ar putea totuşi ca să nu-şi dea seama niciodată de asta, cu toată lecţia pe care i-am servit-o azi. Şi atunci e, mai bine aşa: să mă scol şi să plec o dată pentru totdeauna. Ce-o fi făcând acum? Spune-mi ce s-a mai întâmplat după plecarea mea?

Alioşa îi vorbi despre criza de nervi a Katerinei Ivanovna; îi povesti cum avusese un atac subit, pierzându-şi cunoştinţa, şi că