un om înainte de despărţire. Să nu crezi că n-am observat în aceste trei luni cum mă urmăreai tot timpul cu privirile, simţeam mereu în ochii tăi că aştepţi ceva. E tocmai ceea ce mă scoate din fire, de aceea nici n-am căutat să mă apropii de tine. Până la urmă însă am învăţat să te stimez: „Puştiul ăsta, mi-am zis eu, e un om tare”. Ia aminte la ce-ţi spun, să ştii că vorbesc foarte serios, deşi cu râsul pe buze. Eşti tare, nu-i aşa? Îmi plac oamenii tari, indiferent de domeniul în care şi-ar exercita tăria lor de caracter, chiar dacă nu sunt decât nişte băieţandri ca tine. Privirea ta, în care se simţea o continuă aşteptare, nu m-a îndepărtat, dimpotrivă, cu timpul mi-a trezit simpatia... Am impresia că ţii la mine, deşi nu văd de ce, Alioşa...

— Într-adevăr, mi-eşti drag, Ivan. Ştii ce spune Dmitri: „Ivan este tăcut ca un mormânt”. Iar eu spun: Ivan este o enigmă. Şi până în clipa de faţă ai rămas o enigmă pentru mine, deşi am înţeles o mulţime de lucruri. Păcat numai că nu le-am înţeles decât azi-dimineaţă!

— Ce anume? întrebă râzând Ivan.

— N-ai să te superi? zâmbi la rândul său Alioşa.

— Spune!

— Mi-am dat seama că eşti tot atât de necopt ca oricare tânăr la douăzeci şi trei de ani, un băieţaş care abia a deschis ochii pe lume naiv şi cuminte, un pui de om cu caşul la gură, un copil! Sper că nu te-am supărat prea tare?...

— Dimpotrivă, e o coincidenţă într-adevăr uluitoare! exclamă vesel şi cu însufleţire Ivan. închipuieşte-ţi că după întrevederea de azi-dimineaţă, ştii, atunci când am fost la dânsa, tot timpul m-am gândit numai la asta, la naivitatea mea de copil cu caşul la gură, la lipsa de experienţă tipică pentru un tânăr de douăzeci şi trei de ani! Exact cuvintele cu care ai început tu, ca şi cum mi-ai fi ghicit gândurile. Ştii ce-mi spuneam adineauri, stând aici? Dacă n-aş avea încredere în viaţă, dacă mi-aş pierde credinţa în femeia iubită, în existenţa ordinii universale, dacă m-aş convinge că totul nu este decât un haos blestemat şi fără nici o noimă, poate chiar diabolic, de ar fi să sufăr cele mai cumplite dezamăgiri ce se pot abate asupra unui om, eu tot aş mai fi dornic să trăiesc, fiindcă, o dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu m-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş deşerta-o până la fund! Când am să ajung la treizeci de ani, probabil, am să lepăd cupa din mână, chiar dacă n-am s-o golesc până la fund, am să mă dau foarte frumos deoparte şi am să mă duc... nici eu nu ştiu unde... Dar până atunci – sunt sigur de asta – tinereţea mea va reuşi să treacă peste orice – şi peste dezamăgiri, şi peste dezgustul de viaţă. M-am întrebat de multe ori: există oare pe lume o deznădejde atât de covârşitoare încât să înăbuşe cu desăvârşire în mine pofta asta turbată de viaţă, de care poate ar trebuie chiar să-mi fie ruşine? şi am hotărât în sinea mea că nu există, cel puţin până la treizeci de ani, fiindcă după aceea mi se pare că nici eu n-o să mai am chef să trăiesc. Sunt unii moralişti – mai toţi, nişte mucoşi atinşi de ftizie, şi mai cu seamă poeţii – care s-au găsit să condamne pofta asta de viaţă, numind-o „ticăloasă”. Se prea poate să fie o trăsătură caracteristică a celor din neamul Karamazovilor, pe care, desigur, o ai şi tu, dar nu înţeleg de ce trebuie să fie neapărat „ticăloasă”... Câtă forţă centripetă mai are încă planeta noastră, Alioşa! Vreau să trăiesc, şi am să trăiesc chiar în pofida oricărei logici! Să zicem că n-aş crede în existenţa ordinii universale, şi totuşi, uite, mi-s dragi mugurii cleioşi” ce se deschid primăvara, mi-e drag cerul albastru, mi-s dragi unii oameni, care – mă crezi? – nici măcar nu-mi dau seama pentru ce anume mă atrag, mi-e drag uneori eroismul omenesc, virtute în care poate de mult am încetat să mai cred, dar pe care, totuşi, în adâncul meu, o cinstesc ca pe o amintire. Uite, că ţi s-a adus ciorba, poftă bună! Aşa-i că-i gustoasă? Se pricep s-o prepare. Am de gând să călătoresc prin Europa, Alioşa. Vreau să plec de aici; ştiu că mă duc într-un cimitir, dar nu pot să-ţi spun cât îl iubesc şi ce înseamnă pentru mine cimitirul ăsta! Atâţia răposaţi dragi zac în pământ acolo, fiecare piatră de mormânt vorbeşte despre o viaţă apusă ca o flacără ce s-a stins, despre credinţa pătimaşă în eroismul lor, despre lupta pe care au purtat-o în numele adevărului şi al ştiinţei lor! Parcă mă şi văd cum am să cad în genunchi şi-am să sărut pietrele, stropindu-le cu lacrimi, deşi în inima mea sunt convins că nu-i decât un cimitir, şi nimic mai mult. Nu vor fi lacrimi de disperare, fiindcă, vărsându-le, mă voi simţi fericit. Înduioşarea ce mă va cuprinde va fi o voluptate pentru mine. Mi-s dragi mugurii cleioşi ce se deschid primăvara, cerul albastru, asta este! Nu mai e vorba nici de raţiune şi nici de logică – iubeşti cu toate măruntaiele şi cu tot sufletul tău, îţi iubeşti clocotul primei tinereţi... Pricepi ceva din toată poliloghia asta, Alioşka, sau nu pricepi nici o iotă? îl întrebă brusc Ivan, râzând.

— Te înţeleg foarte bine, Ivan; simţi nevoia să iubeşti cu toată fiinţa şi cu tot sufletul tău, aşa cum tu însuţi ai spus atât de frumos, şi mă bucur grozav că ai asemenea poftă de viaţă! exclamă Alioşa. Cred că toată lumea trebuie să iubească viaţa mai presus de orice.

— Să iubeşti viaţa mai mult chiar decât rostul ei?

— Negreşit, s-o iubeşti mai presus decât logica, precum singur ai spus, chiar în pofida logicii, căci numai aşa ai să-i înţelegi rostul. De mult mi se năzărea asta. Menirea ta, Ivan, este pe jumătate împlinită, ai reuşit să duci la bun sfârşit o parte din ea: ţi-era