cunoştinţe, începu iar Smerdiakov, Dmitri Fiodorovici tabără pe capul meu şi caută să mă tragă de limbă, nu şi nu că să-i spun ce face boierul, cine vine şi cine pleacă de la dumnealui, şi dacă n-aş putea să-i mai dau şi alte noutăţi despre dânsul. De două ori chiar m-a ameninţat că mă omoară.

— Chiar aşa? se miră Alioşa.

— Ce contează pentru dumnealui, cu firea pe care o are, după cum aţi binevoit, cred, să vă daţi seama şi dumneavoastră ieri! „Dacă, zice, o scap cumva din ochi pe Agrafena Aleksandrovna şi-o să se întâmple să rămână peste noapte acasă la noi, tu eşti primul care o să mi-o plăteşti cu capul.”

Nici nu ştiţi ce frică mi-e de dumnealui, că, de nu mi-ar fi aşa frică, de mult ar fi trebuit să-l dau pe mâna autorităţilor. Dumnezeu ştie ce e-n stare să facă!

— Deunăzi i-a spus: „Am să te pisez uite-aşa, ca-n piuliţă!” întări Maria Kondratievna.

— Ca-n piuliţă?! Astea-s sigur vorbe în vânt... îi linişti Alioşa. Dacă aş şti cum să dau acum de dânsul, aş putea să-i pomenesc şi despre asta.

— Tot ce pot să vă spun, îşi luă inima în dinţi Smerdiakov, este că vin aici ca vechi prieten, că doar, nu-i aşa, suntem vecini, altminteri ce rost ar avea? Pe de altă parte, aflaţi că Ivan Fiodorovici m-a trimis dis-de-dimineaţă acasă la fratele dumnealui, în strada Ozernaia, aşa, cu mâna goală, fără nici un bilet, poruncindu-mi să-i spun lui Dmitri Fiodorovici să vină negreşit astăzi la restaurantul din piaţă, să ia masa împreună. M-am dus, dar nu l-am găsit acasă, deşi nu era decât ora opt. „A fost, dar s-a isprăvit”, m-au lămurit gazdele. Parc-ar fi înţeleşi între ei. Aşa că s-ar putea ca în momentul ăsta să fie la restaurant cu fratele dumnealui, fiindcă Ivan Fiodorovici n-a venit azi la masă, iar Fiodor Pavlovici a mâncat acum o oră şi s-a întins puţin să se odihnească. Dar vă rog din suflet să nu-i pomeniţi numele meu, că dumnealui e-n stare să ia zilele unui om pentru nimica toată!

— Ivan l-a poftit, vasăzică, la restaurant? întrebă Alioşa precipitat.

— Da.

— La „Stolicinîi gorod”, în piaţă?

— Chiar aşa.

— Tot ce se poate! exclamă Alioşa, tulburat peste măsură, îţi mulţumesc, Smerdiakov, mi-ai spus un lucru care mă interesa foarte mult, mă duc imediat acolo.

— Numai să nu mă daţi de gol! îi aminti din nou Smerdiakov.

— Fii pe pace, am să spun c-am intrat numai aşa, din întâmplare.

— Unde vă duceţi? Staţi, să vă deschid poarta, strigă după el Maria Kondratievna.

— Pe aici e mai aproape, am să sar iarăşi gardul.

Vestea aflată îl răscolise adânc. Porni întins spre restaurant. Nu era, desigur, recomandabil să intre înăuntru cu straiele lui monahale, putea însă foarte bine să întrebe de ei la intrare, sau să-i roage să coboare o clipă. Dar în momentul când ajunse în dreptul localului, o fereastră se deschise larg şi Ivan îi strigă jos, în stradă:

— Alioşa, n-ai putea să vii puţin până la mine? ţi-aş fi foarte îndatorat...

— Cu dragă inimă, numai că nu ştiu dacă se cade să intru aşa cum sunt îmbrăcat.

— Sunt într-un separeu, aşteaptă-mă în pridvor, că vin să te iau...

O clipă mai târziu, Alioşa stătea la o masă lângă fratele său. Ivan mânca singur.

 

 

III - FRAŢII AU PRILEJUL SĂ SE CUNOASCĂ MAI ÎNDEAPROAPE

 

De fapt, masa ocupată de Ivan nu se afla într-un separeu, ci era aşezată în colţul de lângă fereastră, despărţit de restul încăperii printr-un paravan; cei care şedeau acolo erau feriţi de orice privire indiscretă. Era prima sală de la intrare, unde se afla şi bufetul instalat de-a lungul unui perete. Ospătarii forfoteau necontenit încolo şi-ncoace. Nu se zărea decât un singur consumator, un bătrânel, după aspect militar în rezervă, care-şi bea ceaiul într-un ungher. În schimb, celelalte saloane erau pline de freamătul obişnuit al localului, se auzeau ţipete, dopurile săreau pocnind zgomotos, bilele se ciocneau pe masa de biliard, orga vuia. Ivan, după câte ştia Alioşa, nu punea aproape niciodată piciorul în restaurantul acela şi în general nu prea era amator de asemenea locante; prin urmare, intrase acolo numai în speranţa că se va putea întâlni cu Dmitri, aşa cum îi trimisese vorbă. Dmitri însă nu venise.

— Să-ţi comand o ciorbă de peşte sau altceva, doar nu trăieşti numai cu ceai! zise Ivan, care părea cât se poate de încântat că izbutise să pună mâna pe Alioşa. Tocmai isprăvise de mâncat şi-şi sorbea ceaiul.

— Aş lua o ciorbă de peşte, şi pe urmă un ceai, mi-e o foame de lup, primi cu bucurie Alioşa.

— Dar nişte dulceaţă de vişine nu vrei? Am văzut că au la bufet. ţi-aduci aminte ce mult îţi plăcea dulceaţa de vişine când erai mic, la Polenov?

— N-ai uitat? Bine, să-mi aducă dacă vrei tu, şi acum tot aşa de mult îmi place.

Ivan sună şi-i ceru ospătarului o ciorbă, un ceai şi dulceaţă.

— N-am uitat nimic, Alioşa, te ţin minte copil până pe la vreo unsprezece ani – eu mergeam atunci pe cincisprezece. La anii aceia, când există asemenea diferenţă de vârstă între ei, de obicei fraţii nu izbutesc să fie prea apropiaţi unul de altul. Nici nu ştiu măcar dacă mi-erai cumva drag pe atunci. Pe urmă, în primii ani după ce am plecat la Moscova, am şi uitat de tine. Mai târziu, când ai venit şi tu acolo, mi se pare că ne-am întâlnit o singură dată, nici nu mai ştiu unde. Şi acum, uite, sunt mai bine de trei luni de când am sosit aici, şi până astăzi n-am schimbat un cuvânt. Mâine e vorba să plec iarăşi şi, în timp ce şedeam aici, mă gândeam: „Cum aş face să dau de el ca să-mi iau rămas-bun?” şi chiar în momentul acela te-am văzut trecând.

— ţineai chiar aşa de mult să mă vezi?

— Mult de tot; aş vrea să te cunosc în sfârşit şi să-ţi dau şi ţie prilejul să mă cunoşti. Şi, cu asta, să ne luăm rămas-bun. După mine, cel mai bun lucru este să faci cunoştinţă cu