de ţoapă. Cum crezi c-ar putea mojicimea să simtă ce simte omul cu carte? Mujicul rus nu poate să simtă nimic, fiindcă e incult. De copil chiar, când auzeam pe câte cineva spunând „cevaşilea”, îmi venea să urlu de ciudă. Urăsc întreaga Rusie, Maria Kondratievna.

— Să fi fost un bujor de iuncheraş, ori vreun husar tras prin inel, n-aţi mai fi vorbit aşa, aţi fi scos sabia din teacă şi v-aţi fi dat sângele pentru Rusia!

— Pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu husar, Maria Kondratievna, dimpotrivă, i-aş stârpi de pe faţa pământului pe toţi militarii!

— Şi atunci cine o să ne mai apere ţara dacă dă duşmanul peste noi?

— Nu-i nevoie s-o apere nimeni. În 1812 a fost invazia cea mare a oştilor lui Napoleon I, împăratul franţujilor, nu ăsta de acum, ci taică-său. Ce bine ar fi fost dacă ar fi pus atunci stăpânire pe noi franţujii! Un neam de oameni inteligenţi, care ar fi cucerit o naţie tâmpită, alăturându-şi-o. Atunci altfel ar fi arătat lucrurile aici, la noi...

— Crezi că acolo, la ei acasă, sunt mai breji? Eu, una, drept să spun, n-aş da un băiat fercheş de la noi pe trei tinerei de-ai lor, oricât ar fi ei de engleji! zise Maria Kondratievna cu dulceaţă în glas, însoţindu-şi probabil cuvintele cu o privire nespus de galeşă.

— Sunt gusturi şi gusturi...

— Dumneavoastră însă semănaţi a străin, da, da, chiar aşa, un străin de neam mare, mare de tot, nu mi-e ruşine s-o spun.

— Dacă vrei să ştii, toţi sunt nişte stricaţi – şi ai noştri, şi cei de acolo. Nişte secături, toţi, numai că cei de acolo umblă cu cizme de lac, iar puşlamaua noastră pute a sărăcie, şi nici măcar nu-i pasă... Poporul rus ar trebui bătut cu nuiele, aşa cum pe bună dreptate spunea ieri Fiodor Pavlovici, cu toate că şi el e nebun de legat, ca şi feciorii lui!

— Parcă ziceaţi ieri că aveţi foarte mult respect pentru Ivan Fiodorovici.

— Da, dar dumnealui m-a făcut lacheu puturos. Cine ştie ce-o fi crezând că mocneşte în mine! Ei, să fi avut eu ceva parale în buzunar, de mult mi-aş fi luat tălpăşiţa! Dmitri Fiodorovici se poartă mai rău ca o slugă, e prost ca noaptea şi mai sărac ca un argat. Nu ştie să facă nimic, şi totuşi, uite că are căutare. Poate că n-oi fi eu bun decât să stau la coada tigăii, dar dacă am noroc, aş putea să deschid la Moscova, undeva, pe Petrovka, un cafe-restaurant. Fiindcă ştiu să fac specialităţi, şi nimeni la Moscova, decât doar dacă-i venit din străinătate, nu se pricepe să servească delicatese. Dmitri Fiodorovici e tinichea, dar, dacă l-ar provoca la duel pe cutare fecior de conte, să vezi că i s-ar da satisfacţie, şi te întreb, de ce ar fi mai breaz? În primul rând, e mai prost decât mine. Ce de bănet a irosit aşa, fără nici un rost!...

— Trebuie să fie tare frumos un duel! îşi dădu cu părerea Maria Kondratievna.

— De ce?

— Parcă te ia aşa cu fiori; ce curaj, mai ales când te gândeşti că nişte ofiţeri tinerei stau faţă în faţă şi trag cu pistolul pentru vreo damicelă! Taman ca la panoramă. Ce păcat că domnişoarele n-au voie să privească, fiindcă, zău, grozav aş fi vrut să văd şi eu un duel!

— O fi frumos când eşti tu cel care ocheşte, dar când vezi un pistol aţintit drept spre mutra ta, parcă simţi că te cam strânge în spate. O iei numaidecât din loc, Maria Kondratievna.

— Cum se poate?! Un om ca dumneavoastră?

Smerdiakov nu mai catadicsi să-i răspundă. După o clipă de tăcere, chitara prinse a zbârnâi din nou şi vocea în falset cântă şi ultima strofă:

Chiar de-aş trage la edec,

De plecat tot am să plec,

Viaţa vesel să-mi petrec,

Cuib să-mi fac în capitală!

Jalea să mi-o-ngrop, amin!

în veci să nu mai suspin!

În vecii vecilor, amin!

În momentul acela se întâmplă un lucru cu totul neprevăzut: Alioşa strănută. Perechea de pe bancă amuţi. Alioşa se ridică şi porni într-acolo. Era într-adevăr Smerdiakov – gătit foc, pomădat, frezat, cu ghete de lac. Chitara zăcea alături de el, pe bancă. Partenera era Maria Kondratievna, fiica proprietăresei; îmbrăcată cu o rochie albastră cu o trenă de vreo doi arşini, fata părea destul de curăţică, deşi era cam bucălată şi plină toată de pistrui pe faţă.

— Nu ştii, fratele meu Dmitri se întoarce curând? întrebă Alioşa cât se poate de calm.

Smerdiakov se ridică într-o doară de pe locul lui; Maria Kondratievna făcu şi ea la fel.

— De unde vreţi să ştiu ce face Dmitri Fiodorovici? Mai zic, dacă eram paznicul dumnealui, dar nu sunt, răspunse agale şi răspicat Smerdiakov, pe un ton arogant.

— Te-am întrebat numai dacă ştii cumva, îl lămuri Alioşa.

— Nu ştiu nimic despre dumnealui, şi nici nu sunt curios.

— Fratele meu mi-a spus că dumneata îl ţii la curent cu tot ce se petrece în casă şi că i-ai făgăduit să-l anunţi când o veni Agrafena Aleksandrovna.

Imperturbabil, Smerdiakov ridică ochii spre el.

— Dar, mă iertaţi că vă întreb, cum aţi ajuns aici, fiindcă, după câte ştiu, poarta e închisă cu zăvorul de mai bine de un ceas? îl iscodi el, privindu-l drept în ochi.

— Am sărit gardul dinspre ulicioară şi am intrat în chioşc. Sper că n-o să vă supăraţi?... adăugă Alioşa, întorcându-se către Maria Kondratievna. Trebuie neapărat să dau de fratele meu cât mai urgent.

— Vai, cum s-ar putea să ne supărăm pe dumneavoastră! protestă, izmenindu-se, Maria Kondratievna, măgulită de faptul că Alioşa binevoise să-i ceară scuze. Şi Dmitri Fiodorovici tot aşa vine în chioşc de cele mai multe ori, încât nici nu prindem de veste când a sosit.

— Nu ştiu unde să-l caut şi ţin foarte mult să-l văd. Poate că ştii dumneata unde este. Te rog să mă crezi că e vorba de un lucru foarte important, mai ales pentru dânsul.

— Dumnealui nu ne spune niciodată nimic, ciripi Maria Kondratievna.

— Chiar şi aici, când vin la dumnealor, cum s-ar zice, ca la nişte vechi