în chioşc. „Dacă nu dau de el, se gândea Alioşa, am să mă ascund în chioşc, fără să le spun nimic nici lui Foma şi nici gazdelor, şi la nevoie, chiar am să stau acolo să-l aştept până diseară. În cazul când tot mai umblă s-o prindă pe Gruşenka, nu se poate să nu vină în chioşc...” Alioşa nu zăbovi prea mult să-şi ticluiască planul în amănunţime, în schimb era hotărât să-l pună în aplicare chiar de-ar fi să nu se mai întoarcă la mănăstire...

Totul se petrecu însă aşa cum chibzuise, fără să întâmpine nici o piedică în cale; sări gardul cam în acelaşi loc pe unde trecuse în ajun şi reuşi să se strecoare tiptil în chioşc. N-ar fi vrut să bage nimeni de seamă, fiindcă şi prorietăreasa, şi Foma (dacă erau cumva acasă) îi ţineau, desigur, partea lui Dmitri şi nu ieşeau din cuvântul lui, şi, prin urmare, s-ar fi putut ori să nu-l lase pe Alioşa să intre în grădină, ori să se ducă îndată să-i dea de ştire lui Dmitri că-l caută cineva. Nu era nimeni în chioşc. Alioşa se aşeză pe bancă, la fel cum făcuse cu o seară înainte, şi rămase să-şi aştepte fratele. Şi, cum şedea aşa, începu să cerceteze din priviri chioşcul, care i se păru mult mai dărăpănat şi mai urât decât în ajun. În schimb, era o zi tot atât de frumoasă ca şi cea de ieri. Pe masa vopsită în verde se vedea un rotocol lăsat de păhăruţul cu coniac ce se vărsase, probabil, cu o zi mai înainte. Tot felul de gânduri răzleţe şi nepotrivite cu împrejurările i se perindau prin minte, aşa cum se întâmplă i îndeobşte de câte ori aştepţi pe cineva şi te cuprinde urâtul; se întreba bunăoară de ce intrând în pavilion se aşezase exact în acelaşi loc ca şi ieri, şi nu în altă parte? Apoi se simţi deodată abătut, abătut şi neliniştit din pricina nesiguranţei în care se afla. Nu trecu însă nici un sfert de oră, şi undeva, pe aproape, prinse a picura un cântec de chitară. Zvonul venea dintr-un boschet aflat la vreo douăzeci de paşi, unde se aciuase probabil cineva, sau se oprise chiar în momentul acela. Alioşa îşi aminti că-n ajun, seara, când se despărţise de fratele său, zărise, sau cel puţin aşa i se păruse, lângă gard, la umbra unui tufiş, o bancă scundă verde. Prin urmare, erau nişte oaspeţi care poposiseră acolo. Dar cine putea fi oare? O voce siropoasă de bărbat cânta în falset, acompaniindu-se c chitara:

Ce alean neîmpăcat

Cu lanţuri m-a ferecat,

Doamne, ndură-te de mine, 

Şi de mine, şi de ea!

De ea, de iubita mea!

Şi de mine, şi de ea!{50}

Cântăreţul se întrerupse. După glasul în falset şi după felul cum prefira melodia, părea să fie un lacheu. O altă voce, feminină, duioasă şi parcă puţin temătoare, gunguri, sclifosindu-se:

— De ce nu veniţi mai des pe la noi, Pavel Fiodorovici, zău, de ce ne ocoliţi?

— Deloc, răspunse glasul partenerului, care, deşi destul de curtenitor, avea un ton categoric şi plin de demnitate. Probabil că se simţea stăpân pe situaţie, în timp ce femeia căuta să i se vîre în suflet.

„Trebuie să fie Smerdiakov, se gândi Alioşa, cel puţin aşa îmi face impresia după voce, iar duduia nu poate fi decât fata proprietăresei, care s-a întors de curând de la Moscova, aceea care umblă în rochie cu trenă şi se duce să ceară câte o strachină de ciorbă de la Marfa Ignatievna...”

— Îmi plac la nebunie poeziile, bineînţeles dacă-s bune, se auzi din nou vocea feminină. De ce nu mai cântaţi?

Şi glasul răsuna iar:

Nu vreau sceptru, nici domnie,

Draga mea mândră să fie.

ţine-o, Doamne, sănătoasă, 

Şi pe mine, şi pe ea!

Pe ea, pe iubita mea! 

Şi pe mine, şi pe ea!

— Ultima dată parcă era mai frumos, îşi dădu cu părerea femeia. Aţi cântat tot aşa, cu sceptrul şi cu domnia, şi după aceea: „Draga mea dulce să fie”. E mai duios, nu? Se vede c-aţi uitat cuvintele.

— Poeziile sunt nişte aiureli! i-o reteză Smerdiakov.

— Vai, cum se poate?! Eu mă înnebunesc după ele.

— Cai verzi pe pereţi, ascultă-mă pe mine! Gândeşte-te şi dumneata: unde s-a pomenit pe lumea asta cineva care să vorbească în rime? Dacă toţi oamenii ar vorbi aşa... uite, să zicem bunăoară că stăpânirea ar porunci tuturor să vorbească numai în rime, crezi dumneata c-am mai apuca atunci să spunem chiar tot ce ne trece prin gând? De-aia, zic, poeziile nu-s treabă serioasă, Măria Kondratievna.

— Ce om deştept sunteţi dumneavoastră! Toate le ştiţi! se gudură, din ce în ce mai insinuantă, vocea feminină.

— Aş fi putut să ştiu şi mai mult decât acum, aş fi ajuns să cunosc câte-n lună şi-n stele, dar ce vrei, dacă aşa mi-a fost mie scris de când am venit pe lume!... Altminteri, să fi îndrăznit careva să mă facă lepădătură, fiindcă sunt copil din flori şi maică-mea a fost Smerdiaşciaia, l-aş fi ucis în duel, cu pistolul! Că la Moscova tot aşa îmi scoteau mereu ochii cu obârşia mea, şi ştiu de ce: pentru că Grigori Vasilievici nu şi-a ţinut gura şi le-a spus tot, ce şi cum s-a întâmplat. Grigori Vasilievici mă ocărăşte că de ce să cârtesc dac-aşa mi-a fost dat să mă nasc... „Păi, zice, tu i-ai rupt matca.” Auzi, matca! Fie şi-aşa , dar zău dacă n-ar fi fost mai bine pentru mine să mă fi ucis careva în pântecele mamei decât sa mai fi văzut lumina zilei! Că toată lumea din piaţă vorbeşte, ba chiar şi mămica dumitale – ce să-ţi mai spun, că ştii şi dumneata cât poate fi de nedelicată – a încercat de câteva ori să-mi dea peste nas, zicând că umbla cu o claie de păr pe atâta în cap şi era o stârpitură de om de vreo doi arşini şi cevaşilea. De ce oare cevaşilea, când e mai simplu să spui ca tot omul, ceva? Vezi dumneata, voia, chipurile, să vorbească simandicos, dar astea-s fineţuri de mitocan, gusturi