— Şi tocmai acum, prietenul meu, omul cel mai bun de pe pământ, se pregăteşte să părăsească lumea aceasta. Dacă ai şti, Lise, cât de apropiat sunt sufleteşte de omul acesta, ce strâns legat sunt de el! Am să rămân singur de tot... Şi atunci am să vin la dumneata... De acum înainte ne e dat să fim mereu împreună...

— Da, da, o să rămânem, împreună, amândoi! Tot timpul o să fim împreună de aici înainte, zi de zi, toată viaţa! ştii ce: sărută-mă, îţi dau voie.

Alioşa o sărută.

— Acum du-te, şi Hristos să te păzească de rele! (şi făcu asupra lui semnul crucii.) Du-te la el, du-te, poate că-l mai apuci în viaţă! A fost o cruzime din partea mea că nu te-am lăsat să pleci. Am să mă rog azi pentru sufletul lui şi pentru dumneata. Alioşa, ce fericiţi o să fim! O să fim fericiţi, nu-i aşa?

— Aşa cred, Lise.

Alioşa se despărţi de ea fără să mai treacă pe la doamna Hohlakova să-şi ia rămas-bun. Dar, cum deschise uşa ce dădea spre scară, se pomeni faţă în faţă cu stăpâna casei. De la primul cuvânt, Alioşa îşi dădu seama că-i aţinuse calea.

— Aleksei Fiodorovici, este ceva de speriat! Auzi, ce copilării, ce năzbâtii pot să-i dea prin gând! Sper că n-o să-ţi faci nici un fel de iluzii... Astea-s prostii, prostii, prostii! exclamă doamna, ducându-se întins la el.

— Numai vă rog să nu-i spuneţi nimic, stărui Alioşa, mi-e teamă să nu se enerveze, şi asta îi face rău.

— În sfârşit, mă bucur că aud un cuvânt înţelept din gura unui tânăr cu mintea întreagă! Înseamnă deci că dumneata ai acceptat toate năzbâtiile ei numai pentru că ţi-era milă de dânsa, ştiind cât e de bolnavă, sărăcuţa, ca să n-o superi cumva contrazicând-o?

— Da' de unde! Am vorbit cât se poate de serios, răspunse apăsat Alioşa.

— Este imposibil să fie ceva serios, nici n-aş putea să concep una ca asta! Să ştii că n-am să te mai primesc în casă; asta în primul rând, şi pe urmă am să plec din oraş, şi am s-o iau şi pe ea cu mine.

— Dar de ce? Mai avem încă atâta vreme, în orice caz, trebuie să mai aşteptăm cel puţin un an şi jumătate.

— Sigur că da, Aleksei Fiodorovici, ai dreptate. Într-un an şi jumătate o să aveţi tot timpul să vă certaţi de o mie de ori şi să vă despărţiţi. Dar nu ştii ce-i pe sufletul meu, sunt atât de nenorocită! Or fi ele prostii, dar ce pot să fac, uite, m-au dat gata! Mă simt exact ca Famusov în scena finală; dumneata eşti Ciaţki, iar ea Sofia{49}. Ca să vezi ce coincidenţă: am fugit într-un suflet ca să-ţi ies înainte pe scară, la fel ca în piesă; şi acolo, tot aşa, deznodământul fatal se petrece pe scară! Am auzit tot şi nu ştiu cum de m-am ţinut să nu cad. Aici, vasăzică, era explicaţia unei nopţi întregi de chinuri şi a nevricalelor de adineauri! Fetei îi arde de dragoste, şi mama se dă de ceasul morţii! Nu-mi mai rămâne decât să-mi sap singură mormântul. Şi acum, partea a doua, şi cea mai importantă: ce e cu scrisoarea aceea despre care vorbeaţi mai înainte? Te rog să mi-o arăţi imediat!

— Nu, nu se poate. Spuneţi-mi mai bine cum se mai simte Katerina Ivanovna, eram nerăbdător să ştiu ce mai face.

— Tot aşa, aiurează, nu şi-a revenit încă. Au sosit şi mătuşile; oftează tot timpul şi-şi dau nişte aere, de parc-ar fi cine ştie cine!... L-am chemat pe Herzenstube, care s-a speriat atât de rău, că nu mai ştiam ce să-i fac să-şi vină în fire, eram gata chiar să trimit după un doctor. L-am trimis acasă cu trăsura. Şi acum de unde ai mai ieşit şi dumneata cu scrisoarea aceea?! Ai dreptate, mai e până atunci încă vreun an şi jumătate... Dar, te rog, gândeşte-te la tot ce ai mai sfânt şi mai scump pe lume, gândeşte-te la duhovnicul dumitale, care trage să moară, şi arată-mi scrisoarea, Aleksei Fiodorovici, doar sunt mama ei! Dacă vrei, o ţii dumneata şi mă laşi s-o citesc, nu ţi-o iau din mână.

— Nu, Katerina Osipovna, chiar dacă ar fi cu permisiunea ei, tot nu v-aş arăta scrisoarea. Lăsaţi, c-o să vin mâine, şi atunci o să putem sta de vorbă, dacă poftiţi, despre una sau alta. Şi acum, la revedere! şi Alioşa se grăbi să iasă afară, în stradă.

II - SMERDIAKOV CU CHITARA

Alioşa nu avea timp de pierdut. În momentul când îşi lua rămas-bun de la Lise, o idee năstruşnică îi fulgerase prin cap, şi anume, cum să facă să-l prindă printr-un tertip pe Dmitri, care probabil că se ascundea de el. Era destul de târziu, trecuse de trei după-amiază. Dorea din tot sufletul să ajungă cât mai curând la mănăstire, la căpătâiul „prealuminatului” care se afla pe patul de moarte, dar nevoia de a da ochii cu Dmitri se dovedi şi mai puternică decât dorinţa ce-l mâna într-acolo; cu fiecare ceas ce trecea, în mintea lui se înrădăcina convingerea că până la urmă nu se poate să nu se producă o catastrofă îngrozitoare. Ce fel de catastrofă, nu ştia nici el prea lămurit, după cum nu ştia nici ce o să-i spună fratelui său. „Chiar dacă s-ar întâmpla ca binefăcătorul meu să moară fără mine, cel puţin n-o să am toată viaţa remuşcări, gândindu-mă că îmi stătea în putere să-l salvez pe Dmitri, şi totuşi n-am făcut-o, mi-am văzut de drum mai departe, grăbindu-mă să ajung acasă. Iar dacă voi reuşi să-l scot la liman, nu înseamnă oare c-am ascultat de porunca duhovnicului meu?”

Chibzuise în sinea lui să-l ia pe Dmitri pe nepusă masă, şi iată cum: sărind gardul, aşa cum făcuse în ajun, putea foarte lesne să pătrundă în grădină şi să intre pe furiş