— Cu atât mai rău! Cu atât mai rău, şi, poate, cu atât mai bine. Alioşa, mi-eşti drag de nu mai pot! Adineauri, în timp ce te aşteptam să vii, mă gândeam aşa: am să-i cer scrisoarea, şi dacă el o s-o scoată liniştit din buzunar să mi-o dea înapoi (lucru pe care nu m-aş fi mirat să-l faci, ştiindu-te cum eşti), înseamnă că nu mă iubeşte deloc, nu simte nimic pentru mine, nu-i decât un băieţaş prost, care nici nu merită să fie iubit, şi deci trebuie să-mi iau nădejdea de la el. Dumneata însă ai lăsat scrisoarea în chilie, şi atunci am prins curaj; nu-i aşa că ai lăsat-o înadins la mănăstire, bănuind că am să ţi-o cer înapoi, fiindcă nu te-ai fi îndurat să mi-o dai? Nu-i aşa? Spune dacă nu-i aşa?

— Ba nu, Lise, nu-i aşa, scrisoarea se află la mine, şi adineauri tot la mine era, uite-aici, în buzunar. Alioşa scoase râzând plicul şi i-l arătă de departe. Dar să ştii că nu ţi-o mai dau, mulţumeşte-te să te uiţi la ea aşa cum o ţin în mână.

— Cum? Prin urmare, ai minţit adineauri? Dumneata, un călugăr, eşti în stare să minţi?

— Ei da, se prea poate să fi minţit, râse Alioşa. Am minţit însă numai ca să nu mi-o iei înapoi. ţin foarte mult la ea! adăugă el cu patos, îmbujorându-se tot. Scrisoarea asta n-am s-o dau nimănui, niciodată, cât oi trăi!

Lise îl privea în extaz.

— Alioşa, ciripi ea, vezi dacă nu cumva mama trage cu urechea la uşă.

— Bine, Lise, am să mă uit, dar nu crezi c-ar fi mai bine să n-o fac, ce zici? De ce s-o bănuim pe mama dumitale de un lucru atât de urât?

— Urât? De ce urât? Dimpotrivă, are tot dreptul, cred, să asculte la uşa fiicei sale, nu văd ce-ar fi atât de urât aici, se înfierbântă Lise. Fii sigur, Aleksei Fiodorovici, că atunci când o să fiu şi eu mamă, şi o să am o fată aşa ca mine, nimic n-o să mă împiedice să ascult la uşa ei.

— Vorbeşti serios, Lise? Bine, dar dumneata ştii că asta nu-i frumos deloc?

— O, Doamne, de ce vrei dumneata neapărat să fie urât?! Înţeleg, dacă ar fi vorba de o discuţie oarecare într-un salon şi aş trage cu urechea, atunci într-adevăr ar fi un lucru destul de urât din partea mea, dar când ştii că propria ta fiică stă închisă într-o odaie cu un băiat... Ascultă, Alioşa, să nu-ţi închipui cumva că, după ce o să ne cununăm, n-o să te spionez şi pe dumneata, şi pe deasupra să ştii că am să-ţi deschid toate scrisorile şi am să le citesc... Să nu spui că nu te-am prevenit...

— Fireşte, dacă-i aşa... se bâlbâi Alioşa, dar, zău, nu-i frumos...

— Cu ce dispreţ mi-o spui, Alioşa! Hai, dragul meu, să nu ne certăm chiar de la început, mai bine să vorbim deschis; e adevărat, nu se cade să tragi cu urechea, fiindcă e un lucru foarte urât, dreptatea e de partea dumitale, deci nu de partea mea, şi totuşi, oricum ar fi, eu am să trag cu urechea.

— Bine, fă cum vrei. În ce mă priveşte, tot n-ai ce vedea şi nici ce auzi, încuviinţă el râzând.

— Alioşa, dar n-o să ieşi din cuvântul meu, nu-i aşa? şi asta trebuie tot aşa stabilit de la bun început.

— Cu cea mai mare plăcere, Lise, nu însă când e vorba de ceva foarte important. În asemenea cazuri, chiar dacă n-ai să fii de acord cu mine, eu n-am să fac decât aşa cum îmi dictează conştiinţa.

— Aşa şi trebuie. De altminteri, să ştii, sunt gata să te ascult, şi nu numai în lucrurile importante, dar în orice ar fi, ţi-o jur de pe acum, şi asta până la sfârşitul vieţii! declară pătimaş Lise. Şi cu dragă inimă, Alioşa, cu cea mai mare bucurie! Mai mult chiar: îţi jur că niciodată, auzi, niciodată, n-am să te spionez, nici n-am să-ţi citesc scrisorile, pentru că dumneata ai dreptate, nu eu. Oricât de curioasă aş fi să trag cu urechea – şi ştiu c-o să fiu grozav de curioasă – n-am s-o fac, din moment ce dumneata consideri că e un lucru urât. Eşti îngerul meu păzitor... Ascultă, Aleksei Fiodorovici, de ce eşti aşa trist de câteva zile încoace? şi ieri ai fost trist, şi azi tot aşa. Ştiu că ai o mulţime de necazuri pe cap, dar mi se pare că în afară de ele mai e şi altceva, poate ceva ascuns.

— Da, Lise, am un secret care mă apasă, ceva dureros, îi mărturisi trist Alioşa. Văd că mă iubeşti într-adevăr, din moment ce ai ghicit.

— Dar ce este? Ce te face să fii aşa de abătut? Poţi să-mi spui? se rugă ea cu sfială.

— Am să-ţi spun altă dată... da, altă dată... îi răspunse Alioşa încurcat. Acum poate că n-ai să înţelegi. Şi nici eu n-aş şti să te lămuresc.

— Cred că te frămânţi din pricina fraţilor şi a tatălui dumitale, nu-i aşa?

— Da, mă gândesc şi la ei... spuse el dus pe gânduri.

— Să ştii că nu-mi place deloc fratele dumitale Ivan Fiodorovici, Alioşa, îi mărturisi brusc Lise.

Alioşa rămase mirat de această declaraţie, dar nu-i ceru nici o explicaţie.

— Mi-e teamă că fraţii mei au să-şi frângă gâtul, urmă el, şi tata tot aşa. Singuri se nenorocesc, cu mâna lor, şi-i mai trag şi pe alţii după ei. Mă gândesc la „forţa aceea sălbatică a Karamazovilor”, despre care a pomenit într-o zi părintele Paisie – o forţă elementară, brută, străină de orice năzuinţe spirituale... Nu ştiu dacă forţa aceasta va fi fost şi ea binecuvântată cu har dumnezeiesc. Dar ştiu, în schimb, că şi eu sunt un Karamazov... Călugăr, zici? Călugăr – eu? Lise! Ai spus că sunt călugăr, nu-i aşa?

— Da.

— Şi totuşi, poate că nici măcar nu cred în Dumnezeu...

— Nu crezi în Dumnezeu? Ce vorbeşti? îngână temătoare, în şoaptă, Lise.

Alioşa însă nu-i mai răspunse nimic. Cuvintele lui neaşteptate păreau să ascundă ceva prea misterios