dau seama că sunt mic la suflet, pe când despre el, dimpotrivă, n-aş putea spune că are suflet mic, ci doar prea delicat... Nu, Lise, aici nu poate vorba de nici un fel de dispreţ! ştii ce mi-a spus odată părintele Zosima? „Toţi oamenii, fără deosebire, trebuie trataţi ca nişte copii mici, unii chiar ca nişte bolnavi în spital”...

— Sigur că da, Aleksei Fiodorovici, sigur, dragul meu, ce-ar fi să tratăm şi noi oamenii ca pe nişte bolnavi?

— De ce nu, Lise? Sunt gata s-o fac, numai că nu mă simt încă destul de pregătit pentru asta, uneori îmi pierd răbdare alteori nu sunt în stare să văd nimic. Dumneata eşti altfel.

— Da' de unde! Aleksei Fiodorovici, sunt atât de fericită!

— Ce bine-mi pare să te aud spunând aşa, Lise!

— Aleksei Fiodorovici, câteodată eşti bun ca pâinea caldă, alteori însă pari nu ştiu cum, puţin cam pedant... Şi totuşi, când te privesc mai bine, îmi dau seama că nu eşti deloc pedant. Du-te de deschide uşa, aşa, binişor, şi vezi dacă nu cumva mămica trage cu urechea, îi şopti ea repede, nervoasă.

Alioşa se duse să deschidă uşa şi o asigură că nu era nimeni să asculte ce vorbeau.

— Vino aici, Aleksei Fiodorovici, şopti Lise roşind până în vârful urechilor. Dă-mi mâna, uite-aşa! Ascultă, trebuie să-ţi fac o mărturisire: ştii, scrisoarea de ieri n-a fost o glumă, aşa cum ţi-am spus, ci era ceva serios...

Şi-şi acoperi numaidecât ochii, cuprinsă de sfială după o asemenea spovedanie. Apoi îi apucă brusc mâna şi i-o sărută cu înfocare de trei ori.

— Minunat! Ah, Lise, minunat! exclamă Alioşa în culmea fericirii. Eram sigur că nu putea fi decât ceva serios.

— Poftim! Dumnealui era sigur! chicoti Lise încântată. Şi, îmbujorându-se şi mai tare, îi depărta mâna, fără să-i dea totuşi drumul. Eu îi sărut mâna, şi el nu găseşte altceva de spus decât „minunat”! Dojana se dovedea a fi însă cu totul neîndreptăţită, fiindcă şi Alioşa era grozav de emoţionat.

— Aş vrea să-ţi fiu pe plac totdeauna, Lise, dar zău dacă ştiu cum să fac... îngăimă tânărul, roşind la rândul său.

— Alioşa, dragul meu, după ce că eşti încrezut, mai eşti şi obraznic. Auzi dumneata! Domnul a catadicsit să mă aleagă drept soţie, şi acum, gata, nu-i mai pasă de nimic! Era sigur că i-am scris serios, auzi, auzi! Dar asta-i curată obrăznicie!

Alioşa izbucni în râs.

— De ce, nu trebuia să fiu sigur? Chiar atît de rău am făcut?

— Vai, Alioşa, dimpotrivă, ai făcut foarte, foarte bine! Lise îl privea galeş, fericită.

Alioşa îşi lăsase mai departe mâna într-a ei. Şi, cum şedea aşa, se aplecă deodată şi o sărută pe gură.

— Ce-i asta? Ce faci? protestă fata.

Alioşa se fâstâci.

— Iartă-mă dacă am greşit cumva... Mi se pare c-am făcut o prostie... Dar mi-ai reproşat că sunt rece, şi atunci te-am sărutat... Acum îmi dau seama că m-am purtat ca un dobitoc...

Lise începu să râdă şi-şi ascunse faţa în palme.

— Cu hainele astea pe dumneata! exclamă ea fără voie, râzând în hohote. Însă numaidecât încetă să râdă şi-şi ticlui o mutră serioasă, aproape încruntată. Mai domol cu sărutatul, Alioşa, fiindcă nici unul dintre noi nu se pricepe la treaba asta, şi pe urmă mai avem încă mult de aşteptat, încheie ea brusc. Mai bine spune-mi, de ce vrei să te însori cu o fată proastă ca mine şi, pe deasupra, şi bolnavă, dumneata, un om atât de inteligent, care pătrunde cu gândul până în miezul lucrurilor şi căruia nu-i scapă nimic? Vai, Alioşa, de-ai şti ce fericită sunt tocmai fiindcă îmi dau seama că nu merit un om ca dumneata!

— Ba meriţi, Lise, zău meriţi! Zilele acestea am să părăsesc mănăstirea. Şi, de vreme ce mă întorc în lume, trebuie să mă însor, ştiu asta. Aşa mi-a poruncit el. Şi atunci pe cine aş putea să iau de nevastă dacă nu pe dumneata?... Şi cine în afară de dumneata ar vrea să se mărite cu mine? E un lucru la care m-am gândit bine. În primul rând, dumneata mă cunoşti din copilărie, pe urmă ai o mulţime de calităţi care mie îmi lipsesc cu desăvârşire. Ai o fire mai veselă decât a mea şi mai ales un suflet mai neprihănit, fiindcă mie mi-a fost dat să mă lovesc până acum de multe, foarte multe greutăţi în viaţă... Dumneata nu ştii, dar şi eu sunt un Karamazov, din păcate! Ce-mi pasă că râzi şi glumeşti chiar şi pe socoteala mea! Dimpotrivă, îmi place să te aud râzând... Numai că dumneata când râzi pari un copil, în timp ce în sinea dumitale eşti frământată de gânduri, ca o adevărată martiră...

— Ca o martiră? Cum asta?

— Da, Lise, să luăm de pildă întrebarea dumitale de adineauri: dacă nu cumva în adâncul nostru nu se ascunde un grăunte de dispreţ pentru nefericitul acela, din moment ce suntem în stare să-i disecăm sufletul? Este o întrebare pe care numai o martiră o putea iscodi... Eu nu ştiu cum să mă exprim, dar omul căruia îi pot încolţi asemenea gânduri în minte este capabil să sufere cu adevărat. Stând acolo, în jilţul dumitale, probabil că te-ai gândit la o mulţime de lucruri...

— Alioşa, dă-mi mâna, de ce nu mi-o laşi? murmură Lise cu un glas stins, copleşit de fericire. Ascultă, Alioşa, cum o să umbli îmbrăcat după ce ai să părăseşti rasa călugărească? Nu râde, te rog, şi nu te supăra că ţi-am pus întrebarea asta, pentru mine să ştii că-i un lucru foarte, foarte important.

— Drept să-ţi spun, nu m-am gândit încă la asta, Lise, dar am să mă îmbrac aşa cum vrei dumneata.

— Mi-ar plăcea să porţi haină de catifea albastru-închis, jiletcă albă de pichet şi pălărie gri, moale... Spune-mi, ce ai crezut adineauri, când m-am lepădat de scrisoarea mea? Ai fost convins, nu-i aşa, că nu te iubesc?

— Câtuşi de puţin.

— Ah, ce om imposibil eşti! Nu pot să te sufăr!

— Vezi, eu am ştiut că... mi s-a părut că mă iubeşti, dar am căutat să-ţi dau impresia că-n sinea mea sunt convins că nu mă iubeşti, aşa... ca