dacă omul e sincer şi de treabă, e tot ce poate fi mai rău în asemenea cazuri! Avea voce stinsă, sugrumată şi turuia mereu din gură, repede-repede, iar la un moment dat a chicotit, ba nu, nu – a plâns. zău, a plâns de fericire... mi-a vorbit despre fetele lui... mi-a spus că i s-ar fi propus un post undeva în alt oraş... Dar după ce şi-a deşertat inima, s-a simţit prost dintr-o dată că mi-a mărturisit totul. Şi din momentul acela a început să mă urască. Ştii, sunt unii nevoiaşi, ca el bunăoară, care se ruşinează grozav de sărăcia lor. Şi mai ales, cred, s-a simţiţi umilit pentru că a fost în stare să cedeze cu atâta uşurinţă şi să se arate dispus să se împrietenească prea repede. De unde la început s-a repezit la mine, chipurile, ca să mă intimideze, deodată, cum a văzut banii, mi-a sărit de gât. Puţin a lipsit ca să mă ia în braţe, mereu punea mâna pe mine. Şi asta iarăşi! L-a făcut să se simtă umilit; iar eu, pe deasupra, am mai făcut o mare greşeală, o greşeală de neiertat: i-am spus că, dacă n-o să aibă destule parale ca să plece în altă parte, o să-i mai dăm nişte bani, c-o să-i dau şi eu cât i-o trebui. A rămas ca trăsnit: de ce trebuia să-i vin şi eu în ajutor? ştii, Lise, nu există nimic mai penibil pentru omul sărac decât să vadă toata lumea îmbulzindu-se să-l ajute, aşa, din senin, fără nici un motiv, şi copleşindu-l cu milosteniile ei... aşa spune părintele stareţ Zosima. Nu văd cum aş putea să-ţi explic mai bine, dar e un lucru pe care am avut de multe ori prilejul să-l observ. Dar ceea ce mi se pare mai important este faptul că, deşi până în ultima clipă nici habar n-a avut c-o să arunce banii, totuşi, a presimţit c-o s-o facă, sunt sigur. De aceea bucuria lui a fost atât de mare, pentru că în adâncul lui simţea c-o să-i arunce... Şi din aceeaşi pricină, cu toate că, la primi vedere, s-ar părea c-am dat greş, să ştii că totuşi e bine. Şi sunt convins că-i mai bine aşa, mult mai bine chiar decât m-aş fi aşteptat...

— Dar de ce, spune-mi, de ce crezi că-i aşa bine? îl întrerupse Lise nedumerită.

— Dacă ar fi primit pur şi simplu banii, în loc să-i calce în picioare, n-ar fi trecut nici un ceas poate şi, întorcându-se acasă, şi-ar fi plâns amarnic umilinţa, şi atunci n-ar mai fi fost nimic de făcut. Ar fi plâns, şi a doua zi în zori ar fi venit întins la mine şi mi i-ar fi aruncat în faţă, i-ar fi călcat în picioare, aşa cum s-a întâmplat adineauri. Pe când aşa, a plecat acasă mândru şi triumfător, deşi în sinea lui era încredinţat că „şi-a mâncat norocul”. În cazul acesta nu-i nimic mai uşor decât să-l conving mâine să primească banii, din moment ce a dovedit cu prisosinţă că este un om de onoare, lepădându-i din mână şi călcându-i în picioare... Doar n-avea de unde să ştie atunci când i-a mototolit şi i-a aruncat pe jos că a doua zi am să-i aduc înapoi. Şi totuşi, avea mare nevoie de bani. Acum este mândru de ceea ce a făcut, dar la noapte are să-şi dea seama, gândindu-se cât de bine i-ar fi prins ajutorul de care s-a lipsit. O să se frământe toată noaptea, o să-i vadă şi-n vis, şi mâine va fi în stare chiar să umble după mine ca să-şi ceară scuze. Atunci am să vin şi am să-i spun: „Eşti un om mândru, ai dovedit-o din plin, te rog să ne ierţi şi să primeşti banii!” şi ai să vezi c-o să-i primească! şi, declarând „c-o să-i primească!”, Alioşa avea un aer aproape fericit. Lise bătu din palme.

— Sigur că da, ai dreptate, acum am înţeles, în sfârşit! Vai, Alioşa, de unde le ştii dumneata pe toate? Eşti atât de tânăr, şi totuşi te pricepi să citeşti în adâncul sufletului omenesc... Mie niciodată nu mi-ar fi trecut aşa ceva prin minte...

— Totul e să-l putem convinge că n-are de ce să se creadă mai prejos decât alţii, că, deşi primeşte bani de la noi, suntem, toţi o apă şi un pământ, continuă Alioşa volubil, ba cine ştie dacă el nu e ceva mai răsărit decât noi...

— Ceva mai răsărit... ce frumos ai spus, Aleksei Fiodorovici! Dar continuă, te rog, de ce te-ai oprit?

— Stai, nu m-am exprimat bine... nu „ceva mai răsărit”, dar n-are a face, pentru că...

— Sigur că n-are a face, bineînţeles! Iartă-mă, Alioşa, dragul meu... Ştii, până acum nu te-am respectat... adică te-am respectat totuşi, dar aşa ca şi cum am fi fost pe aceeaşi treaptă, dar de azi încolo, te rog să mă crezi, am să te respect! ca pe un om superior... Dragă Alioşa, zău, să nu te superi că, fac „spirite”, spuse ea, apropiindu-se o clipă, emoţionată. Ce vrei, eu sunt un copil prost, pe când dumneata, dumneata... Ascultă, Aleksei Fiodorovici, nu cumva concluziile la care am ajuns noi, adică dumneata... ba nu, mai bine noi... ascund un grăunte de dispreţ faţă de omul acela, sărmanul... pentru? că-i disecăm sufletul, aşa, cu aerul c-am fi mai presus decât el, ce zici? De unde putem şti noi chiar atât de sigur c-o primească banii?

— Nu, Lise, aici nu se ascunde nici un fel de dispreţ, îi răspunse cu fermitate Alioşa, ca şi cum s-ar fi aşteptat la asemenea întrebare. M-am gândit la asta pe drum, venim încoace. Judecă şi dumneata: mai poate fi vorba de dispută când şi noi, doar, suntem la fel cu el, când toată lumea este apă şi-un pământ? Oameni suntem cu toţii, şi nici unul din noi nu poate pretinde c-ar fi mai bun decât el. Şi chiar zicem c-ar putea fi aşa, oricare dintre noi în locul lui ar fost la fel... Nu ştiu ce părere vei fi având dumneata, Lise; dar eu în multe privinţe îmi