din gură! Uneori scoate aşa câte un cuvânt că rămâi cu gura căscată, şi asta tocmai când te aştepţi mai puţin. De pildă, povestea aceea cu pinul: când Lise era mică de tot, aveam în grădină un pin, adică poate c-o mai fi tot acolo şi acum, aşa că n-are rost să vorbesc la trecut. Pinii doar nu sunt ca oamenii, nu se schimbă chiar aşa, de la o zi la alta. „Mamă, îmi spune ea mai deunăzi, eu mi-aduc aminte de un pin ca din vis”, sau cam aşa ceva, nu mai ştiu, poate că s-a exprimat altfel, fiindcă, vezi dumneata, era un joc de cuvinte, şi „ca din vis” parcă nu sună aşa bine, e chiar stupid, iar fetiţa mea a făcut un calambur atât de original, încât, hotărât, nu mă simt în stare să-l redau. De altminteri, nici nu mai ţin minte ce mi-a spus. Şi acum te las într-un hal fără hal, zău, mi-e teamă să nu înnebunesc. Vai, Aleksei Fiodorovici, ştii dumneata că până acum de două ori mi-am pierdut minţile, dar m-au îngrijit şi-am scăpat. Du-te la Lise. Dă-i curaj, dumneata te pricepi atât de bine să îmbărbătezi omul! Lise, striga ea, apropiindu-se de uşa fetei, ţi l-am adus pe Aleksei Fiodorovici, cu toate că te-ai purtat atât de urât cu el şi l-ai jignit. Şi totuşi, uite, nu s-a supărat pe tine, crede-mă, nu e câtuşi de puţin supărat, dimpotrivă, se miră chiar cum de ţi-a trecut prin minte c-ar putea să se supere.

— Merci, maman; intră, Aleksei Fiodorovici.

Alioşa paşi în cameră. Lise se uită la el intimidată şi se înroşi până în vârful urechilor. Îi venea să intre în pământ de i ruşine şi, aşa cum se întâmplă de obicei când te simţi la strâmtoare, începu să vorbească repede-repede despre tot felul de lucruri cu care ea n-avea nimic de-a face, ca şi când ar fi fost singura ei preocupare în momentul acela.

— Aleksei Fiodorovici, am aflat de la mama istoria celor două sute de ruble şi ştiu c-ai avut o misiune de îndeplinit... pe lângă ofiţerul acela... Mi-a spus tot, tot ce s-a întâmplat, atunci, când cu scandalul – e într-adevăr ceva îngrozitor! – în ce hal a fost umilit bietul om, şi cu toate că mama nu prea are talent la povestit... sare mereu de la una la alta... uite aşa îmi curgeau lacrimile în timp ce o ascultam. Spune-mi cum a fost, i-ai dat banii? Ce face, sărmanul de el?

— Tocmai asta e, că n-am apucat să-i dau nimic. Toate mi-au ieşit pe dos, răspunse Alioşa, silindu-se la rândul lui să-i arate că era preocupat exclusiv de faptul că demersul lui dăduse greş şi căutând un subiect de discuţie cât mai neutru.

Lise însă observă din capul locului că se ferea să se uite în ochii ei, făcând vădite eforturi să vorbească despre lucruri indiferente. Alioşa se aşeză pe un scaun la masă şi începu să depene peripeţiile prin care trecuse; de la primele cuvinte însă i se risipi stânjeneala, şi istorisirea lui reuşi s-o prindă cu totul pe Lise. Se afla încă sub impresia recentelor întâmplări şi, emoţionat cum era până în adâncul sufletului, îi înfăţişă totul din fir-a-păr în chipul cel mai sugestiv. Odinioară, pe vremea când locuia la Moscova şi se ducea pe la Lise, îi plăcea să-i povestească copilei câte-n lună şi-n stele, lucruri trăite de el sau citite prin cărţi, ori să-şi amintească de cine ştie ce isprăvi din copilărie. Uneori urzea cu închipuirea tot felul de năzdrăvănii, ticluind adevărate romane, cel mai adesea pline de haz. Şi li se părea acum că sunt din nou împreună la Moscova, aşa cum erau cu doi ani mai înainte. Lise se arăta adânc mişcată de tot ce-i era dat să afle din gura lui Alioşa; îi vorbi mai ales cu multă căldură despre „Iliuşecika”, al cărui portret încercă să i-l înfăţişeze. După Ce-i zugrăvi scena în care bietul căpitan călcase banii în picioare, Lise nu se mai putu stăpâni:

— Vasăzică, n-ai apucat să-i dai banii? strigă ea. L-ai lăsat aşa, să plece? Sfinte Dumnezeule, cum se poate, de ce n-ai alergat după el?...

— Nu, Lise, am făcut mai bine că n-am alergat, răspunse Alioşa. Şi, ridicându-se de pe scaun, începu să se plimbe, îngândurat, de colo până colo prin odaie.

— Mai bine? De ce crezi că-i mai bine? Săracii oameni, au rămas fără o bucată de pâine, au să ajungă muritori de foame!...

— N-au să ajungă, fiindcă până la urmă totuşi au să primească banii. Ai să vezi că mâine căpitanul o să-i primească, îţi garantez; da, mâine o să-i ia în orice caz, zise Alioşa, furat de gânduri, măsurând de la un cap la altul încăperea. La un moment dat, se opri în faţa ei: Vezi, Lise, chiar dacă am făcut o greşeală, îi mărturisi el, să ştii că tot răul e spre bine.

— Ce greşeală ai făcut? şi de ce eşti atât de convins c-o să fie bine?

— Uite de ce: căpitanul este slab de înger şi sperios. Un biet om chinuit, dar bun la suflet. Stau şi mă întreb de ce s-o fi simţit oare, aşa din senin, ofensat şi ce i-a venit să calce banii în picioare? Te asigur că până în ultima clipă nici habar n-a avut c-o să reacţioneze aşa. Şi bănuiesc că sunt mai multe motive în joc, care l-au făcut să se simtă umilit... nici nu se putea altfel în situaţia lui... în primul rând, cred că nu i-a venit deloc la îndemână când şi-a dat seama că s-a bucurat prea tare de banii aceştia în faţa mea, în loc să fi căutat să-şi ascundă entuziasmul. Dacă s-ar fi bucurat mai puţin şi nu m-ar fi lăsat sa vadă cât de bine-i părea, dacă ar fi stat la îndoială şi ar fi făcut fasoane ca alţii, sau ar fi strâmbat din nas primindu-i, ar fi putut să-i ia fără nici un inconvenient, dar el, vezi, şi-a manifestat prea sincer bucuria, şi asta este umilitor. Ah, Lise, ce să-i faci