Alioşa era atât de mulţumit, încât se repezi să-l îmbrăţişeze. Se opri însă numaidecât, privindu-l atent: cu gâtul întins, cu buzele ţuguiate, palid la faţă şi surescitat, Sneghirev mişca din buze, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar fără să scoată nici un sunet. Nu se auzea nimic, doar gura i se mişca întruna, se mişca fără rost, într-un chip ciudat.

— Ce ai? strigă Alioşa, tresărind fără să vrea.

— Aleksei Fiodorovici... eu... dumneata... bolborosi bietul nepricopsit, privindu-l fix, cu aerul unui om care se pregăteşte să se arunce în gol, deşi pe buzele lui flutura un zâmbet uşor. Eu... dumneata... Vreţi să vă arăt o scamatorie, cucoane? şopti el deodată dintr-o suflare, de astă dată fără să se mai bâlbâie.

— Ce scamatorie?

— O scamatorie grozavă, cucoane, un hocus-pocus! stăruia căpitanul, continuând să vorbească în şoaptă; avea gura sucită spre sânga şi se uita ţintă la Alioşa, mijind ochiul stâng.

— Ce ai? Nu înţeleg, despre ce-i vorba? strigă Alioşa îngrozit.

— Ia uite-aici, uite! trâmbiţă cu o voce ascuţită căpitanul. Şi, fluturându-i pe dinaintea ochilor cele două hârtii filigranate, pe care le ţinuse până atunci de un colţ între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, le apucă deodată şi, făcându-le ghem, le mototoli în palmă. Ai văzut? Ai văzut? urla el, alb ca varul la faţă de mânie, şi, ridicând pumnul în aer, trânti cu toată puterea ghemotocul în nisip. Ai văzut? repetă el, arătându-i bănii cu degetul. Şi acum – poftim!... Săltând brusc piciorul, izbi cu sete în pământ şi strivi sub călcâi, furibund, bancnotele, ca scos din minţi, dând din mâini şi ţipând in gura mare, gata-gata să se înăbuşe. Uite ce fac cu banii dumitale! Uite ce fac cu banii dumitale! Poftim! Apoi sări în lături şi se proţăpi în faţa lui Alioşa, mândru nevoie mare. Du-te şi spune-le celor care te-au trimis că şomoiogul de câlţi nu-şi vinde onoarea! strigă el cu braţele ridicate la cer.

Şi, răsucindu-se pe călcâie, o rupse la fugă. După câţiva paşi se opri locului, se întoarse şi-i făcu lui Alioşa un semn de rămas-bun cu mâna. Dădu apoi iarăşi să plece, dar, după alţi câţiva paşi, se opri din nou. De astă dată zâmbetul ce-i schimonosea obrazul dispăruse şi faţa-i era năpădită de lacrimi. Învălmăşit, înecându-se de plâns, căpitanul strigă cu o voce spartă:

— Ce i-aş fi spus băieţelului meu dacă primeam banii ăştia drept despăgubire pentru onoarea mea terfelită?

Şi o luă iar la fugă, fără să mai arunce o singură privire îndărăt.

Alioşa îl urmări cu o adâncă tristeţe în ochi. O, îşi dădea foarte bine seama că până în ultima clipă bietul om nici nu gândise măcar c-o să mototolească şi o să lepede banii! Fugarul nu-şi mai încetini pasul, nici nu se mai uită înapoi! şi de astă dată Alioşa era convins că n-o să se mai întoarcă. Nu voia nici să se ţină după el, nici să-l cheme; ştia el de ce. Dar când bietul om vitregit de soartă se făcu nevăzut, tânărul se aplecă să ridice de jos cele două hârtii. Erau doar mototollite şi înfundate în nisip, dar intacte, ba chiar foşniră ca nişte bancnote noi în momentul când le desfăcu, încercând să netezească. Le întinse cutele cu palma, apoi le împături şi duse la Katerina Ivanovna să-i raporteze că misiunea pe a i-o încredinţase se încheiase fără nici un succes.

I - LEGĂMÂNTUL

Doamna Hohlakova se grăbi să iasă şi de astă dată în întâmpinarea lui Alioşa. Era alarmată şi nu-şi mai găsea nicăieri locul: se întâmplase ceva foarte grav. După criza pe care o avusese, Katerina Ivanovna căzuse într-un leşin, urmat de o stare de slăbiciune cumplită, distrugătoare; s-a culcat şi, cum a închis ochii, a început să delireze. „Are febră, am trimis după Herzenstube şi le-am chemat şi pe mătuşile ei. Cucoanele au şi sosit, sunt aici, dar Herzenstube n-a catadicsit încă să vină. Toată lumea-i strânsă în jurul ei în iatac şi aşteaptă. Ce o mai fi şi asta, Doamne, ce-o mai fi! Nu-şi dă seama de nimic! Mi-e teamă să nu aibă un atac.”

În timp ce relata toate astea, doamna Hohlakova avea aerul unui om într-adevăr speriat şi tot timpul se lamenta. „E grav de tot, foarte grav!” repeta întruna, aproape la fiecare cuvânt, ca şi cum ceea ce se întâmplase mai înainte ar fi fost nimica toată pe lângă ce era acum. Alioşa o asculta cu o strângere de inimă; când încercă să-i povestească însă aventura lui, gazda îl întrerupse de la primele vorbe: n-avea nici o clipă de pierdut. Îl rugă, deci, să-i ţină de urât un moment Lisei şi s-o aştepte.

— Dragul meu Aleksei Fiodorovici, îi şopti ea la ureche, nu ştii ce surpriză am avut cu Lise, aproape că mi-au dat lacrimile! I-am iertat tot. Închipuieşte-ţi, imediat după plecarea dumitale a avut remuşcări, îi părea grozav de rău că şi-a bătut joc de dumneata şi ieri, şi azi-dimineaţă. Adică, de fapt, nu se poate spune că şi-a bătut joc, a fost numai aşa, o glumă. Îi venea să plângă de necaz, atât de rău i-a părut, încât nici nu-mi venea să-mi cred ochilor. Niciodată până acum n-a avut remuşcări cu adevărat, nici chiar când râdea de mine; se caia numai aşa, în joacă. Dumneata ştii că râde mereu de mine? De data asta însă s-a căit cu tot dinadinsul, de data asta e un lucru cât se poate de serios. ţine foarte mult la părerea dumitale, Aleksei Fiodorovici, şi te-aş ruga să nu fii supărat pe dânsa, şi nici să n-ai pretenţii prea mari de la ea. Eu caut tot timpul s-o menajez, tot timpul, fiindcă nici nu-ţi închipui ce fată inteligentă e! Îmi mărturisea adineauri că i-ai fost bun prieten în copilărie, „cel mai sincer prieten din copilăria mea”, aşa zicea; auzi, cel mai sincer – şi atunci eu ce mai sunt? De altfel, să ştii că toate sentimentele ei sunt foarte serioase, şi amintirile, şi mai ales vorbele ce-i ies