— Nu, nu! îţi jur pe mântuirea sufletului meu că nu! şi nimeni n-o să afle nimic niciodată, n-o să ştim decât noi, adică eu, dumneata, dânsa şi încă o doamnă, o bună prietenă a ei...

— Că mult îmi pasă mie de cucoană aceea! Ascultă, Aleksei Fiodorovici, ascultă, a venit momentul să-mi dai ascultare, trebuie neapărat să mă asculţi până la capăt, fiindcă dumneata nici nu poţi să concepi ce înseamnă pentru mine aste două sute de ruble! continuă nenorocitul cuprins treptat de o haotică şi în acelaşi timp aprigă exaltare. Părea buimac şi rostea cuvintele precipitat, cu sufletul la gură, ca şi cum s-ar fi temut că n-o să-l lase să spună tot ce avea pe suflet. Se cheamă deci că banii ăştia i-am căpătat în mod cinstit din partea unei „surori”, o femeie sfântă, vrednică de tot respectul, dar, în afară de asta, ştii dumneata că aş putea, în sfârşit, să îngrijesc de sănătatea mămichii şi a Ninocikăi, draga tatii, îngeraşul meu ghebos? Doctorul Herzenstube, în bunătatea inimii sale, a fost într-o zi la noi acasă şi le-a consultat pe amândouă un ceas întreg. „Nu pricep nimic”, mi-a mărturisit în cele din urmă, şi totuşi, apa minerală care se găseşte la farmacia din oraş (şi pe care i-a prescris-o, i-ar fi cu siguranţă de folos; i-a mai recomandat şi nişte băi pentru picioare. Apa minerală costă treizeci de copeici şi ar trebui să bea vreo patruzeci de sticle. Am luat reţeta şi am pus-o pe policioara de sub icoane, şi tot acolo stă şi acum. Ninocikăi a spus să-i facem nişte băi fierbinţi cu nu ştiu ce soluţie, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara; păi, spune şi dumneata, cum putem noi să urmăm asemenea tratament în vastele noastre apartamente – fără slugi, fără nici un ajutor, fără cadă, chiar şi fără apă? şi Ninocika – nu ţi-am spus încă – este reumatică, noaptea o doare toată partea dreaptă, mult se mai chinuieşte, sărăcuţa, şi, dacă vrei să mă crezi, nu scoate nici măcar un geamăt, îngeraşul, se stăpâneşte cât poate ca să nu ne deranjeze cumva, să nu ne trezească din somn. De mâncat, mâncăm ce se găseşte, ce se întâmplă să fie pe masă, dar Ninocika se mulţumeşte totdeauna cu resturile, cu ceea ce de obicei lepezi la câini. „şi atâta încă-i prea mult pentru mine, vă iau bucăţica de la gură, îmi dau seama că sunt o povară atârnată de gâtul vostru.” Auzi, e prea mult pentru dânsa! În bunătatea ei îngerească, biata copilă se roagă pentru fericirea noastră, a tuturor. De nu era dânsa cu vorba ei blajină, la noi în casă ar fi fost iadul pe pământ. Până şi pe Varia reuşeşte s-o îmblânzească. Şi totuşi, nici Varvara Nikolavna, să ştiţi, nu-i de condamnat, şi ea este un înger, pentru care soarta a fost tot atât de vitregă. A venit acasă astă-vară cu ceva bani agonisiţi din meditaţii, şaisprezece ruble, pe care le pusese deoparte, ca să se poată întoarce în octombrie la Petersburg. Iar noi i-am luat banii şi i-am păpat frumuşel, şi acum nu mai are cu ce pleca la Petersburg. Şi chiar de-ar fi avut, tot n-ar fi putut să ne părăsească, pentru că, ştii, biata fată munceşte pentru noi ca un ocnaş; duce toată casa în spinare, ca un cal de dârvală; ea are grijă de toţi, cârpeşte, spălă, mătură, o culcă pe mămica, şi mămica e tare năzuroasă, mămica începe să plângă din orice fleac, ce să-i faci dacă nu e în toate minţile!... Păi cu aste două sute de ruble aş putea să iau servitoare, pricepi dumneata, Aleksei Fiodorovici? Aş avea cu ce să îngrijesc de sănătatea celor ce-mi sunt dragi, aş putea, pe urmă, să-i dau bani de drum studentei noastre ca să plece la Petersburg, să cumpăr carne, să inaugurez un nou regim de alimentaţie la noi în casă. O, Doamne, mi se pare că visez!

Alioşa simţea crescându-i inima în faţa bucuriei pe care i-o prilejuise; bietul om se hotărâse în sfârşit să accepte ajutorul.

— Stai, Aleksei Fiodorovici, stai puţin! În mintea căpitanului se născuse o nouă himeră, şi sărmanul de el continuă cu o volubilitate frenetică. Ştii dumneata că s-ar putea să se realizeze în sfârşit şi visul lui Iliuşa? Să cumpăram adică un căluţ şi o trăsurică, un telegar negru ca pana corbului, aşa-i place lui, să fie neapărat negru ca pana corbului, şi s-o pornim la drum, aşa cum am plănuit acum trei zile! Cunosc pe cineva în gubernia K., un avocat, prieten din copilărie, care mi-a trimis vorbă printr-un om de încredere că, dac-aş vrea să merg acolo, mi-ar da un post de secretar la el în birou. Cine ştie, poate chiar mi l-ar da... Le-aş urca pe mămica şi pe Ninocika în teleguţă, pe Iliuşa l-aş sui pe capră, iar eu aş merge pe jos, după trăsură, şi, încet-încet, până la urmă am sosi... Doamne, dacă aş putea scoate de la cineva o mică datorie, de la care mi-am luat de mult nădejdea, mă gândesc! că mi-ar ajunge şi pentru asta!

— O să-ţi ajungă, cu siguranţă c-o să-ţi ajungă! exclamă Alioşa. Katerina Ivanovna o să-ţi mai dea bani, cât ţi-or trebui. Şi pe urmă, ştii, am şi eu ceva bani, ia cât ai nevoie. Trebuie să iei de la mine, te rog să primeşti ca de la un frate, de la un prieten, o să mi-i dai înapoi când o să poţi... fiindcă o să te îmbogăţeşti, sunt sigur c-o să te îmbogăţeşti! şi, să ştii de la mine, nici nu puteai să găseşti o soluţie mai fericită decât mutarea asta într-alt oraş! Crede-mă, ar fi într-adevăr o salvare şi pentru dumneata şi mai ales pentru băiatul dumitale, numai că trebuie să pleci cât mai repede, până nu începe iarna, frigul... Ai să ne scrii de acolo şi o să