să ne plimbăm; tăcea, tot timpul n-a scos un cuvânt. La un moment dat, s-a stârnit vântul, soarele s-a ascuns în nori; mirosea a toamnă afară şi începuse să amurgească. Am mers o bucată de vreme, abătuţi amândoi. „Ei, fătul meu, zic, ia să vedem noi cum să facem să ne pregătim de drum”, căutând, chipurile, să deschid iar discuţia din ajun. Nu mi-a răspuns nimic. Am simţit doar cum i-au tresărit degeţelele în palma mea – „Ei, mă gândesc, e de râu, cine ştie ce s-o mai fi întâmplat!” Ajunsesem, ca şi acum, în dreptul pietroiului ăstuia şi m-am aşezat jos. Sus, în tării, roiau zmeiele de hârtie şi se înălţau vâjâind – să fi fost vreo treizeci, dacă nu şi mai bine, că doar acum e sezonul lor. „Iliuşa, zic, ar trebui să înălţăm şi noi zmeul; să-l caut să-l lipesc pe cel de anul trecut; unde l-am pus?” Băiatul tatii însă tăcea mâlc şi se uita într-o parte; nici măcar nu s-a învrednicit să întoarcă faţa spre mine. În aceeaşi clipă, o răbufnire de vânt a prins a învârteji colbul prin aer, şi numai ce mă pomenesc cu el că se repede la mine, să-mi înlănţuie grumazul cu mânuţele, şi mă strânge tare, tare. Ştiţi, când un copil e tăcut din fire şi are o inimioară mândră, se luptă cât poate mai mult să nu plângă, dar când se umple paharul, atunci să te ţii, lacrimile nu curg, ci ţâşnesc gârlă, un adevărat potop. Toată faţa mi-a scăldat-o cu şiroaie de lacrimi fierbinţi. Plângea cu hohote, mititelul, şi se zvârcolea, strângându-mă în braţe. Şedeam aici, pe piatră. „Tăticule, striga, tăticul meu drag, cum a putut să te înjosească aşa?” M-a podidit şi pe mine plânsul, şi am stat amândoi îmbrăţişaţi, uşurându-ne împreună amarul. „Tăticule, tăticuţule!” mă tot chemă mereu. „Iliuşa, Iliuşa!” îi răspundeam. Nu ne-a văzut nimeni, nimeni decât bunul Dumnezeu, şi mă gândesc c-o fi luat poate în seamă lacrimile vărsate atunci şi mi ie-o fi trecut la răboj. Vă rog să-i mulţumiţi pentru asta frăţiorului dumneavoastră, Aleksei Fiodorovici. Nu, cucoane, de dragul Măriei tale n-o să-mi bat eu copilaşul!

Acum, că-i povestise tot ce-i stătea pe suflet, avu din nou o izbucnire de obidă în care se simţea aceeaşi exasperare aproape dementă ca şi mai înainte. Alioşa simţi totuşi că reuşise să-i câştige încrederea şi că în nici un caz n-ar fi primit „să discute” în felul acesta dacă ar fi fost altcineva în locul lui, nici nu i-ar fi destăinuit ceea ce-i împărtăşise până atunci. Asta îi dădu curaj.

— Ah, exclamă Alioşa, căruia îi lăcrăma inima, nu ştiu cum aş face să mă împac cu băiatul dumitale! Dacă ai vrea dumneata să...

— Bine, murmură căpitanul.

— Stai, stai, nu-i numai atât, mai avem, şi altceva de vorbit, cu totul altceva. Ascultă, continuă Alioşa înfrigurat, am venit cu o misiune la dumneata; fratele meu, Dmitri, s-a purtat tot aşa de rău şi cu logodnica lui, pe care a jignit-o, un suflet nobil cum nu cred să mai existe altul pe lume, probabil o cunoşti şi dumneata din auzite. Şi dacă-ţi spun că s-a purtat rău cu dânsa şi a ofensat-o, să ştii că am tot dreptul s-o fac, şi nu numai că am dreptul, dar sunt chiar dator s-o fac, căci, aflând cum te-a insultat şi în ce strâmtoare eşti în momentul de faţă, m-a trimis... adineauri... să-ţi aduc acest ajutor... din partea ei... numai din partea ei. Să nu te gândeşti cumva c-ar putea fi de la el, adică de la Dmitri, care a părăsit-o, nu, asta în nici un caz, nici de la mine – fratele lui – nici de la oricine altcineva; e numai din partea ei! Te roagă, te imploră să primeşti ajutorul ăsta... Şi unul, şi altul aţi fost insultaţi de aceeaşi persoană... Şi dânsa tot atât de greu a fost jignită (dacă jignirile pot fi cântărite cumva), şi în momentul acela s-a gândit la dumneata. E ca şi cum o soră ar căuta să-şi ajute fratele... Dânsa mi-a dat în grijă să te înduplec a primi banii aceştia, două sute de ruble, din partea ei, ca de la o soră! N-o să ştie nimeni, te rog să mă crezi, poţi să fii sigur că n-o să auzi nici un fel de vorbe răuvoitoare din pricina lor... Iată-i, şi-ţi jur pe orice vrei că trebuie să-i primeşti, altfel... altfel ar însemna că în toată omenirea de pe faţa pământului nu există decât duşmănie! Mai sunt însă şi fraţi pe lumea asta... Ai un suflet nobil... trebuie, nu se poate să nu înţelegi lucrul ăsta!

Şi Alioşa îi întinse cele două hârtii noi-nouţe de câte o suta de ruble. Se opriseră amândoi în dreptul pietroiului de lângă gard; nu se zărea ţipenie de om în împrejurimi. Pe cât se părea, vederea bancnotelor avusese un efect extraordinar asupra căpitanului; bietul om tresări, însă numai din pricina surprizei încercate în primul moment; numai la asta nu s-ar fi aşteptat, niciodată nu i-ar fi trecut prin gând că lucrurile ar putea să ia o asemenea întorsătură. Nici în vis măcar nu şi-ar fi închipuit că ar fi posibil să capete vreodată de la cineva un ajutor cât de mic, darmite o sumă atât de importantă! După ce luă banii, preţ de un minut aproape nu izbuti să articuleze un singur cuvânt, în timp ce pe chipul său se aşternuse parcă o lumină nouă.

— Mie, mie vreţi să-mi daţi atâţia bani, două sute de ruble?! Sfinte Dumnezeule! De patru ani n-am mai văzut atâta bănet, Doamne! Ca o soră... zici dumneata... adevărat să fie, zău, e adevărat?

— Îţi jur că tot ce ţi-am spus este adevărul curat! exclamă Alioşa.

Căpitanul se rumeni deodată la faţă.

— Stai puţin, dragul meu, stai puţin, dacă primesc banii ăştia, nu înseamnă că sunt un nemernic, nu-i aşa? Cel puţin în ochii dumitale, Aleksei Fiodorovici, n-am să fiu, nu-i aşa? Spune drept! N-am să fiu un ticălos? Nu, nu, ascultă-mă, Aleksei Fiodorovici, ascultă-mă, omul vorbea înfrigurat, punând mereu mâna pe el, dumneata vrei