beţivi. Şi aşa, cum vă spun, a doua zi am zăcut beat mort şi nu mai ştiu prea bine ce s-a întâmplat cu Iliuşa, şi tocmai în dimineaţa aceea băieţii au început să se agate de el: „şomoiog de câlţi, îi strigau în bătaie de joc, mai ţii minte cum l-au tras pe tat-tu afară din crâşmă de ţăcălie şi cum alergai pe lângă ei, rugându-te să-l ierte?” A treia zi, când s-ă întors de la şcoală, era galben ca un mort. „Ce-i cu tine?” Da' el, nimic – tăcea. În casă nu puteam să-l descos, fiindcă ar fi sărit numaidecât cu gura domnişoarele şi mămica; fetele, de altminteri, aflaseră totul din primul moment. Varvara Nikolavna a început să bombăne: „Caraghiosule, panglicarule, nu există oare ceva serios în casa asta?” „Ai dreptate, i-am zis, Varvara Nikolavna, mai există oare un dram de seriozitate în casa asta?” şi-aşa am scăpat de gura ei. Pe înserat însă l-am scos pe copil la plimbare. Ştiţi în fiecare seară ieşim amândoi să facem câţiva paşi, uite, chiar pe drumul ăsta pe care am apucat-o acum, de aici din poartă şi până la bolovanul acela mare stingher de colo, de lângă gard – vedeţi? – unde începe izlazul comunal; îmi place fiindcă e pustiu pe aci şi e foarte frumos. Mergeam ca de obicei, ţinându-l de mânuţă; are o mânuţă mică, mică de tot, cu degete reci, subţirele; ştiţi, mititelul e cam bolnăvior, e slab de piept. „Tăticule, mă pomenesc cu el ca spune deodată, tăticule!” „Ce este?” îl întreb eu: mă uit la el şi-i văd sticlindu-i ochişorii. „Tăticule, cum s-a purtat atunci cu dumneata!” „Ce poţi să-i faci, Iliuşa!” zic. „Să nu te împaci cu el niciodată, auzi, tăticule, nu cumva să te împaci! Băieţii spun că ţi-ar fi dat zece ruble pentru asta.” „Nu, Iliuşa, îl liniştesc eu, pentru nimic în lume n-aş primi un ban de la el!” şi unde începe să tremure tot şi-mi ia mâna între minutele lui să mi-o sărute. „Tăticule, zice, zău, tăticule, de ce nu-l provoci la duel? La şcoală băieţii râd de mine, spun că eşti laş, că n-ai curaj să te baţi cu el şi c-o să primeşti cu siguranţă cele zece ruble pe care vrea să ţi le dea.” „Nu pot, Iliuşa, să-l provoc, n-am încotro”, îi răspund eu, şi caut să-i explic în câteva cuvinte ceea ce ţi-am arătat şi dumitale mai adineauri. M-a ascultat. „Tată, zice, tăticule, numai să nu te împaci cu el; lasă, când am să fiu mare, am să-l provoc eu şi am să-l omor!” De-aţi fi văzut cum îi ardeau ochişorii, ca nişte tăciuni aprinşi! Oricum, însă, ca tată, da, trebuia să-i spun ceva, măcar un cuvânt despre dreptate: „E păcat, zic, să omori un om, chiar şi în duel”. „Tată, zice, tăticule, când am să mă fac mare, am să mă reped odată la el, am să-l dobor la pământ, am să-i zvârl cât colo sabia din mână şi pe urmă am să ridic spada asupra lui şi am să-i spun: «Aş putea să-ţi iau viaţa acum, dar treacă de la mine, uite, te iert!»„ Vă daţi seama ce gânduri a frământat în aste două zile căpşorul lui? Zi şi noapte n-a rumegat în sinea lui decât cum să se răzbune cu spada în mână; cred că şi noaptea tot asta vedea în delir. Din ziua aceea venea mereu de la şcoală bătut măr; din păcate, însă, lucrurile astea le-am aflat de-abia deunăzi, şi cred că dumneata ai dreptate: nu trebuie să-l mai las la şcoală. Când am auzit cum se războieşte aşa, singur-singurel, cu întreaga clasa şi-i asmute pe toţi, cum mi s-a înverşunat copilul şi ce revoltă mistuitoare clocoteşte în inimioara lui, am început să tremur pentru el. Şi iarăşi am ieşit amândoi la plimbare. „Tată, îl aud deodată, cum mergea aşa, tăticule, e adevărat, oamenii bogaţi sunt cei mai tari din lume?” ,,Da, Iliuşa, îi răspund, când ai avere, nimeni pe lume nu se poate măsura cu tine.” „Tăticule, zice, să vezi că eu am să mă îmbogăţesc; am să mă fac ofiţer şi am să mă bat cu duşmanii şi, când am să-i răpun pe toţi, ţarul o să mă răsplătească. Pe urmă am să mă întorc iar acasă, şi atunci să mai îndrăznească cineva!...” Apoi a tăcut şi după câtva timp, îl aud iar spunându-mi (îi tremura guriţa de emoţie): „Tăticule, zice, oraşul ăsta al nostru e tare păcătos”. „Ai dreptate, îi răspund, Iliuşecika, nu-i nici o bucurie să trăieşti în oraşul asta!” „Tăticule, hai să ne mutăm în alt oraş, într-unui mai ca lumea, undeva unde nu ne cunoaşte nimeni.” „Sigur că da, zic, o să ne mutăm, Iliuşecika, numai să strâng ceva bani, şi ne mutăm imediat.” Îmi părea bine să-i pot alunga gândurile negre, îndreptându-i atenta într-altă parte; şi am început să croim amândoi tot felul de planuri, chibzuind ce o să facem când o să ne mutăm aiurea, cum o să cumpărăm un căluţ şi o teleguţă. Pe fete şi pe mămica o să le suim în trăsură şi-o să le învelim bine, iar noi o să mergem pe de lături; pe el o să-l urc când şi când pe cal, iar eu am să vin pe jos, că de, căluţul se cheamă c-o să fie al nostru şi n-o să ne lase inima să-l împovărăm prea mult. Şi iac-aşa o s-o pornim la drum... Nu vă închipuiţi ce încântat era, se bucura mai ales c-o să aibă un căluţ al lui şi o să umble călare. Ştiţi şi dumneavoastră doar că oricare copil de rus, încă din leagăn, duce dorul unui căluţ. Am pălăvrăgit aşa multă vreme în seara aceea. „Slavă Domnului, mă gândeam, cum-necum, bine c-am izbutit să-l împac!” Asta a fost acum două zile, seara; ieri însă probabil că s-a mai întâmplat iarăşi ceva. Dimineaţa s-a dus la şcoală şi când a venit mai apoi acasă era negru la faţă de supărare. Seara l-am luat ca de obicei de mânuţă şi am plecat împreună