— Ba nu, o să-ţi ceară iertare, o să se închine până la pământ în faţa dumitale, chiar acolo, în mijlocul pieţei! exclamă din nou Alioşa cu o scăpărare în ochi.

— Mă gândeam să-l dau în judecată, continuă căpitanul, dar deschideţi numai puţin codul, şi vedeţi cam ce daune aş putea să primesc pentru asemenea insultă din partea celui care m-a ofensat. Şi pe urmă nu vă mai spun că Agrafena Aleksandrovna m-a chemat la dânsa şi a început să strige la mine: „Să nu te prind că-l dai în judecată; numai să îndrăzneşti, că ţi-o coc eu! Am să dau sfoară în tot oraşul, să afle toată lumea că te-a bătut pentru că eşti un pungaş, şi până la urmă ai să vezi că tot o să înfunzi puşcăria – eu ce-am fost decât un simplu mijlocitor? – şi din ordinul cui lucrat! Nu m-a mânat chiar dumneaei împreună cu Fiodoi Pavlovici? „şi asta încă nu-i tot, zice, să ştii c-am să-ţi fac vânt şi nu mai vezi un gologan de la mine. Ba am să-i spun jupânului – aşa-i zice dumneaei lui Samsonov, «jupînul» ca să-ţi facă vânt.” şi atunci am stat eu şi m-am gândit: dacă şi negustorul mă izgoneşte, ce se întâmplă cu mine, de la cine mai apuc să câştig şi eu un ban? Că numai pe ei doi îi mai aveam ca să câştig o bucată de pâine, fiindcă tatăl dumneavoastră, Fiodor Pavlovici, mi-a retras încrederea dumisale pentru un motiv care însă n-are nimic de-a face cu povestea asta. Mai mult încă, după ce m-a pus să semnez nişte chitanţe, are de gând să mă dea chiar dumnealui în judecată. Ce puteam deci să fac decât să tac şi să-nghit? Cât despre „subteranele” mele, le-aţi văzut şi dumneavoastră. Şi acum aş vrea să va întreb ceva, dacă nu vi-e cu supărare: v-a muşcat rău de deget Iliuşa al meu? Adineauri, de faţă cu el, nu puteam să vă cer mai multe amănunte.

— Da, m-a muşcat foarte rău, era ca turbat. De-abia acum îmi dau seama că voia să se răzbune pe mine, ştiind că mă cheamă tot Karamazov, mai bine zis să te răzbune pe dumneata. Dar să fi văzut ce era când s-au bătut cu pietrele! E foarte periculos, ar putea să-l omoare, sunt copii fără minte, cine ştie cum îl nimereşte aşa, din senin, o piatră şi-i sparge capul!

— Şi aşa l-a pocnit una, dar nu la cap, ci în piept, ceva mai sus de inimă. Chiar azi s-a întâmplat, are o vânătaie cât toate zilele, a venit acasă plângând; gemea, mititelul, şi acum, uite, a căzut la pat.

— Ştii dumneata că tot el este cel care caută râcă? E furios pe toţi din pricina dumitale; copiii mi-au povestit că deunăzi l-ar fi lovit cu un briceag în coastă pe unul dintre colegii lui, Krasotkin, aşa mi se pare că-l cheamă...

— Am aflat şi asta şi mă cam pune pe gânduri, pentru că tatăl lui Krasotkin e funcţionar şi s-ar putea să dau de bucluc.

— Eu te-aş sfătui, urmă cu însufleţire Alioşa, să nu-l mai trimiţi la şcoală câtva timp, până ce o să se liniştească băiatul... Şi o să-i treacă mânia...

— Mânia! repetă căpitanul. Da, da, ai dreptate, şi încă ce mânie! O fărâmă de om, şi o mânie atât de cumplită! Dacă-mi daţi voie, să vă explic şi istoria asta. După întâmplarea cu pricina, băieţii au început să se lege de el, împuindu-i toată ziua urechile cu şomoiogul de câlţi. Aşa-s copiii, nu ştiu ce-i mila: fiecare în parte este un îngeraş, dar când sunt împreună, şi mai cu seamă la şcoală, adeseori nu cruţă pe nimeni. Şi, cum vă spun, atâta-l hărţuiau, că Iliuşecika nu mai avea pace o clipă de răul lor, până ce, treptat, în sufletul lui s-ă trezit sentimentul demnităţii. Un băiat obişnuit, un fiu mai slab, s-ar fi resemnat până la urmă şi ar fi ajuns să-i fie ruşine de tăică-său; dar băieţelul meu, nu, el a căutat să le ţină piept tuturor, aşa, de unul singur, luându-mi apărarea. A sărit să-şi apere tatăl, să apere dreptatea, adevărul. Prin ce-o fi trecut bietul copil atunci când îi săruta mâinile scumpului dumneavoastră frăţior, rugându-l cu lacrimi în ochi: „Iertaţi-l, zău, iertaţi-l pe tăticul meu, iertaţi-l pe tata!” ştie numai Dumnezeu şi cu mine. Uite, aşa ajung copiii noştri, adică nu ai celor de seama dumneavoastră, ci copiii noştri, ai unor bieţi oameni săraci şi dispreţuiţi, dar de familie bună – aşa, zic, ajung să afle la nouă anişori ce înseamnă dreptatea pe acest pământ. Cei cu dare de mână nu vor apuca niciodată, câte zile or avea, să cunoască durerea în toată profunzimea ei, pe când puiul tatii, Iliuşecika, în momentul când i-a sărutat mâinile fratelui dumneavoastră ă descoperit dintr-o dată pe de-a-ntregul adevărul vieţii! Adevărul acesta i-a pătruns până-n adâncul inimii, strivindu-l! strigă pătimaş şi cu un fel de exasperare căpitanul, lovind cu mâna dreaptă strâns încleştată în palma celei stângi, ca şi cum ar fi vrut să-i arate cum îl strivise „adevărul” pe Iliuşa. În ziuă aceea a avut febră, mititelul, şi toată noaptea s-a zvârcolit aiurind. Aproape că n-a scos o vorbă mai tot timpul până la culcare, stătea mut în colţişorul lui, dar din când în când îl observam că se uită la mine, ca numaidecât după aceea să se lipească iar de fereastră, făcându-se că învaţă, deşi sunt convins că, numai de lecţii nu-i ardea. A doua zi m-am îmbătat criţă din necaz, ca un păcătos ce sunt, şi nici habar nu mai am ce s-a mai întâmplat. Mămica a plâns, sărăcuţa – nici nu ştiţi ce dragă mi-e! – şi de parapon am băut şi ultimul ban. Nu vă uitaţi aşa, cu dispreţ, la mine, cucoane: în Rusia beţivii sunt oamenii cei mai de treabă. Adicătelea, oamenii cei mai de treabă în ţara noastră sunt şi cei mai