Biata femeie izbucni în plâns, lacrimile ţâşneau gârlă din ochii ei. Căpitanul se duse repede lângă ea.

— Mămico, mămico, draga mea, nu mai plânge, destul, zău, nu mai plânge! Nu eşti singură pe lume! Toţi te iubim, te adorăm, toţi, toţi!

Îi sărută din nou mâinile, o mângâie cu duioşie pe obraz, apoi luă şervetul de pe masă şi-i şterse faţa. Alioşa avu impresia că şi lui îi străluceau lacrimile printre gene. Deodată, Sneghirev se răsuci brusc spre el şi-l întrebă furios:

— Ei, ai văzut? Ai auzit?

— Am văzut şi am auzit, îngăimă Alioşa.

— Tată, tată! Cum poţi dumneata să te... Dă-l afară, tată! izbucni fără veste băieţelul, ridicându-se în capul oaselor în pătucean şi fulgerându-l cu ochişorii lui învăpăiaţi.

— Termină odată cu mascarada asta, nu ţi-e lehamite de maimuţărelile astea neroade, care nu duc niciodată la nimic?... se oţărî Varvara Nikolaevna scoasă din fire, bătând cu piciorul în podea, fără să se clintească de la locul ei.

— De astă dată vă dau dreptate, da, aveţi tot dreptul să fiţi supărată, Varvara Nikolavna, am să vă fac pe plac. Puneţi-vă căciulită pe cap, Aleksei Fiodorovici; numai o clipă, să-mi iau şi eu şapca, şi plecăm. Avem de vorbit lucruri serioase, dar nu aici, între zidurile astea. Duduia de colo este fata mea, Nina Nikolaevna, am uitat sa v-o prezint – un înger cu chip de om... un înger picat din cer printre muritorii de rând... dacă puteţi concepe una ca asta...

— Uite la el cum tremură ca varga, de parcă l-ar fi apucat năbădăile! continuă furioasă Vărvara Nikolaevna.

— Şi dumneaei, care bate din picior şi care m-a gratificat adineauri cu numele de caraghios, este tot un înger cu chip de om, şi pe drept cuvânt mă face de două parale. Să mergem, Aleksei Fiodorovici, ca să isprăvim odată... Şi, apucându-l de braţ, ieşi cu el afară, în stradă.

VII - ŞI LA AER CURAT

— Aici e aer curat, pe când în vastele mele apartamente simţi că te înăbuşi în toate privinţele. Să facem câţiva paşi împreună, cucoane. Aş fi încântat să ştiu c-am reuşit cumva să vă trezesc interesul.

— Şi eu am ceva să-ţi spun, un lucru foarte important... zise Alioşa, dar nu ştiu cum să încep.

— Puteam, oare, să nu mă gândesc din primul moment că aveţi ceva de vorbit cu mine? Altminteri, dacă n-aţi fi avut treabă cu mine, în vecii vecilor nu mi-aţi fi călcat în casă. Sau poate c-aţi venit într-adevăr numai ca să vă plângeţi de copilul meu... Parcă n-aş crede. Dar, fiindcă veni vorba de băiat, adineauri n-am avut cum să vă spun tot ce s-a întâmplat, acum însă am să vă arăt lucrurile aşa cum au fost. Vedeţi dumneavoastră, şomoiogul de câlţi – ştiţi care, ţăcălia mea – era ceva mai bogat acum o săptămână; aşa m-au poreclit copiii de la şcoală, „şomoiog de câlţi”, din pricina ţăcăliei. Şi, cum vă spuneam, scumpul dumneavoastră frăţior Dmitri Fiodorovici şi-a înfipt atunci mâna în bărbuţă mea şi m-a târât aşa afară din cârciumă, în mijlocul pieţei; că un făcut, tocmai atunci s-a întâmplat să iasă şi copiii de la şcoală, şi printre ei şi Iliuşa al meu. Când m-a văzut în ce hal eram, s-a repezit la mine ţipând: „Tată, tăticule!” S-a agăţat de mine, m-a strâns cu braţul lui, căznindu-se să mă scape din ghearele agresorului: „Lăsaţi-l, lăsaţi-l, unde se ruga de el în gura mare, e tata, e tăticul meu, vă rog, iertaţi-l!” Da, da, chiar aşa a strigat: „Iertaţi-l!”; i-a apucat mâna cu mâinuţele lui de copil, mâna cu care îmi căra pumni, şi i-a sărutat-o... N-am să uit toată viaţa obrăjorul lui în momentul acela, nu, n-am să-l uit niciodată!...

— Îţi jur că fratele meu o să-şi ceară iertare cu toată căinţa, chiar în genunchi, dacă doreşti, acolo, în mijlocul pieţei! izbucni Alioşa. Am să-l silesc s-o facă, altminteri, nici nu mai vreau să ştiu că mi-e frate!

— Aha! Vasăzică, era numai aşa, un proiect! Nu vine din partea dumnealui, ci porneşte numai din generozitatea inimii dumneavoastră nobile. Trebuia să-mi spuneţi ăsta de la început. A, nu, dacă-i aşa, daţi-mi voie să vă vorbesc eu despre cavalerismul şi despre nobleţea fratelui domniei voastre – ca fost ofiţer – fiindcă atunci şi-a dat arama pe faţă cu prisosinţă. În sfârşit, când a terminat de dărăcit şomoiogul asta de câlţi, mi-a dat drumul, şi ce credeţi că-mi spune: „şi tu eşti ofiţer, zice, ca şi mine, dacă poţi să faci rost de un martor, om de onoare, trimite-l la mine; sunt dispus să-ţi dau satisfacţie, deşi nu eşti decât o secătură!” Sunt exact cuvintele lui. Ce spirit cavaleresc, nu-i aşa? Am plecat apoi cu Iliuşa, dar sunt sigur că scena asta de familie s-a întipărit pentru toată viaţa în inimioara lui. Ei, cum putem noi să ne mai păstrăm boieria? Judecăţi şi dumneavoastră, nu vă fie cu supărare, aţi intrat adineauri la mine în palat şi ce aţi văzut? Trei domniţe, dintre care una oloagă şi cam într-o ureche, alta tot aşa, beteaga de picioare şi gheboasă, iar ă treia cu picioarele tefere, dar foc de deşteaptă, prea deşteaptă chiar, e înscrisa la facultate, la Petersburg, şi se zbate să plece înapoi, cu gândul de a descoperi pe malurile Nevei drepturile femeii ruse. Despre Iliuşa nu mai vorbesc, n-are decât nouă ani, mititelul, şi e un suflet stingher pe lume. Dacă ar fi să mă prăpădesc, ce credeţi c-o să se întâmple în „subteranele” mele, atât aş vrea să vă întreb. Să-l provoc la duel? şi dacă mă omoară pe loc, ce soartă or să aibă cu toţii? Ce o să se aleagă de ei? Ba cine ştie dacă nu s-ar putea să am ghinionul să rămân doar schilod şi să nu mai fiu bun de nimic, dar gura, vezi, cere de mâncare! Cine să-i astâmpere foamea, cine să mă hrănească pe mine, cine să-i hrănească pe toţi? Să-mi trimit copilul pe stradă să cerşească în loc să meargă la şcoală? Aşa că nu vă fie