— Care va să zică, după ce mi-a jumulit barba, din moment ce a spus „pardon”, înseamnă că s-a achitat de orice obligaţie, mă rog dumneavoastră, şi deci mă pot socoti pe deplin satisfăcut? Nu-i aşa?

— O, nu dimpotrivă, o să facă tot ce ai să spui dumneata, orice ar fi să-i ceri!

— Prin urmare, dacă i-aş pretinde, bunăoară, Excelenţei sale să înghenunche în faţa mea, în spelunca aia care, chipurile, se numeşte „Stolicinîi gorod”{46}, nu vă fie cu supărare, sau în piaţa din centrul oraşului, ar face-o şi pe asta, mă rog dumneavoastră?

— Da.

— M-aţi dat gata, cucoane! M-aţi înduioşat până la lacrimi, mă simt copleşit, nu vă fie cu supărare! Aşa sunt eu, sentimental din fire. În cazul ăsta, mă rog dumneavoastră, să-mi daţi voie să mă prezint şi să vă fac cunoştinţă cu toată familia mea: cele două fiice şi fiul meu, sângele meu, cucoane. Că dac-o fi să mor, cine o să-i mai iubească? Iar dacă mi-o fi dat să trăiesc, cine, decât ei, mititeii, ar putea să îndrăgească o pramatie ca mine? Bunul Dumnezeu a potrivit el bine lucrurile pentru fiecare om, cucoane. Căci şi unul ca mine trebuie să aibă parte de dragostea cuiva...

— Aşa e, nici nu ştii ce adevăr ai spus! suspină Alioşa.

— Isprăveşte odată cu maimuţărelile astea! E destul să-ţi intre-n casă orice dobitoc, ca să te faci de batjocură în faţa lui! Îl ocărî fata care stătea în picioare lângă geam, întorcând spre el o faţă scârbită, pe care se citea cel mai adânc dispreţ.

— Puţină răbdare, Varvara Nikolavna{47}, daţi-mi voie să-mi susţin ideea până la capăt, îi răspunse autoritar taică-său, privind-o totuşi într-un fel ce arăta că, de fapt, îi dă dreptate. Apoi, întorcându-se din nou spre Alioşa: Aşa suntem noi – adică dumneaei! şi nimic pe lumea asta El nu binecuvânta...{48} în cazul de faţă însă, fiind vorba de genul feminin: „ea nu binecuvânta...”; şi acum, permiteţi-mi să vă prezint soţiei mele, Arina Petrovna. Doamna, care-i în vârstă de patruzeci şi trei de ani, e beteagă de picioare, adică, vreau să spun, are amândouă picioarele, numai că nu poate să umble cu ele, mă rog dumneavoastră. E dintr-o familie de oameni simpli, nu vă fie cu supărare. Arina Petrovna, zâmbiţi, vă rog. Dumnealui este Aleksei Fiodorovici! şi apucându-l de braţ cu o putere pe care n-ai fi bănuit-o la el, Sneghirev îl sili să se ridice de pe scaun. Vă prezint unei doamne, se cuvine deci să vă ridicaţi, nu vă fie cu supărare! Mămico, să ştii că nu e una şi aceeaşi persoană cu Karamazov, acela care... hm, şi aşa mai departe, e fratele dumnealui, un om apreciat de toată lumea pentru virtutea şi faptele sale bune. Daţi-mi voie, Arina Petrovna, daţi-mi voie, mămico, să vă pup mai întâi mânuşiţa.

Şi se aplecă să-i sărute mâna cu respect şi duioşie. Revoltată, fata de la geam se întoarse cu spatele, ca să nu mai fie silită să privească spectacolul acesta. Privirea semeaţă şi mândră a soţiei lui Sneghirev se lumină deodată, plină de bunăvoinţă.

— Bună ziua, luaţi loc, domnule Cernomazov.

— Karamazov, mămico, Karamazov! E o femeie simplă, nu vă fie cu supărare! îi şopti Sneghirev lui Alioşa.

— C-o fi Karamazov sau mai ştiu cum, eu am să-i spun tot Cernomazov... Luaţi loc, de ce v-a sculat de pe scaun? Doamna fără picioare, spune el; am picioare, domnule, dar îs umflate ca nişte butuci, iar eu m-am uscat taman ca o scândură. Ehe, altădată eram grasă de plesneam, acuşica însă nu-ş ce o fi cu mine, că parc-am înghiţit un ac...

— E o femeie simplă, mă rog dumneavoastră, simplă de tot! îi suflă din nou căpitanul.

— Vai, tată, tată! îl dojeni cocoşată, care tăcuse tot timpul până atunci, şi-şi ascunse faţa în batistă.

— Caraghiosule! se burzului domnişoara de la fereastră.

— Uite, aşa merge treaba pe la noi, zise mămica arătând cu mâna spre fete. Cum se adună norii pe cer, dar norii trec, şi iarăşi o să cânte muzica. Pe vremuri, când eram militari, toată ziua casa ni-era plină de musafiri, uite, aşa ca dumneavoastră. Că mie, domnule, să ştiţi că nu-mi place lucru amestecat, una-i tanda, alta-i manda. Că orice suflet de om e slobod să iubească pe cine i-e drag. Mă pomenesc odată cu ţârcovniceasa că vine la mine şi-mi spune: „Aleksandr Aleksandrovici e un om să-l pui la rană, zice, da' Nastasia Petrovna, zice, e o scorpie”. „Ce-ţi pasă, zic eu, fiecare iubeşte pe cine-i place, da' tu ce eşti decât o stârpitură, şi puţi ca un hoit de cal!” „Apăi că ţie, zice, ţi-ar trebui cineva să te mai ţină în frâu.” „Iă vezi, ia vezi, nepricopsito, zic, ai tu mutră să mă înveţi pe mine!” „Eu, zice, când dau un vânt aproape că nu se simte, dar ale tale sunt puturoase rău.” „Întreabă-i, zic, pe toţi domnii ofiţeri dacă vânturile mele sunt puturoase sau dacă n-au nici un miros.” De atunci parcă mi s-a înfipt un ghimpe în inimă. Deunăzi, şedeam aici, şi numai ce văd că intră în casă generalul ăla, ştii, care a fost la noi de Paşti. „Spuneţi-mi, Excelenţă, îl întreb eu, o cucoană de neam poate ori nu să dea vânturi când pofteşte?” „Da, zice, n-ar strica să deschideţi un geam sau uşa, că e aer cam închis aici.” şi, uite, aşa păţesc mereu!

„Eu, zic, nu vreau să-ţi stric aerul, o să dau să-mi facă nişte botine şi o să plec pe-aici încolo.” Puii mamii dragi, scumpeturile mamii, n-o ţineţi de rău pe mămica voastră! Nikolai Ilici, dragule, cu ce ţi-am greşit? Nu-l am decât pe Iliuşecika, numai el, când vine de la şcoală, mă alintă. Aseară mi-a adus un măr. Iertaţi-mă, puii mamii, scumpi şi dragi, iertaţi-o pe mămica voastră, înduraţi-vă de ea, că-i singură-singurică pe lume! De