teme să nu-l cotonogeşti tu. În felul său de a vorbi, până şi-n glasul cu ascuţimi supărătoare urechii se simţea ceva deosebit, un fel de umor dement, uneori maliţios, alteori timid, inegal şi cu intermitenţe. întrebase despre „subterane” tremurând tot, cu ochii holbaţi şi băgându-se în sufletul lui Alioşa, care, fără să vrea, se dăduse un pas înapoi. Purta o haină ieftină de nanchin, de culoare deschisă, cârpită şi pătată peste tot şi prea largă pentru el. Pantalonii în carouri avuseseră probabil şi ei cândva o culoare deschisă, care de mult nu mai era la modă. Dintr-o stofă subţire, mototoliţi, stăteau parcă să se ridice pe picior, ca şi cum i-ar fi rămas prea scurţi, ca la un copil în creştere.

— Numele meu e... Aleksei Karamazov... se prezentă încurcat Alioşa.

— Ne-am dat din primul moment seama, mă rog dumneavoastră, cucoane, îi răspunse prompt insul, arătându-i astfel că ştia cu cine are de-a face chiar dacă nu şi-ar fi declinat numele. Îmi daţi voie să mă prezint şi eu: căpitanul Sneghirev. Am dori, totuşi, nu vă fie cu supărare, să cunoaştem şi noi motivul ce v-a determinat să...

— Eram, aşa, în treacăt pe aici. Voiam să vă spun vreo două cuvinte, ceva personal... Dacă-mi permiteţi...

— În cazul acesta, mă rog dumneavoastră, aveţi aici un scaun. Poftiţi de staţi. Ştiţi, cum se spunea în comediile de odinioară: „Poftiţi de staţi!” şi, trecând imediat la faptă, căpitanul întinse mâna spre un scaun liber (un scaun rustic de brad, necapitonat) şi-l împinse în mijlocul camerei; apoi, luând încă unul aidoma pentru el, se aşeză în faţa lui Alioşa atât de aproape, încât li se atingeau genunchii.

— Nikolai Ilici Sneghirev, mă rog dumneavoastră, fost căpitan de infanterie în armata rusească, deşi stigmatizat din pricina viciilor sale degradante, totuşi căpitan. De fapt, ar trebui acum să mă numesc „Mă rog dumneavoastră” în loc de Sneghirev, întrucât, începând din a doua jumătate a vieţii, cucoane, am început să folosesc această formula. Mă rog dumneavoastră, este apanajul umilinţei, cucoane.

— Ai dreptate, zâmbi Alioşa. Se naşte însă întrebarea dacă apanajul ăsta e involuntar sau folosit cu bună ştiinţă.

— Dumnezeu mi-e martor că nu poate fi decât involuntar. Niciodată n-am tămâiat pe nimeni cu „mă rog dumneavoastră”. M-am prăbuşit însă, la un moment dat, şi când m-am sculat de jos vorbeam cu „mă rog dumneavoastră”. Şi asta-i tot din voinţa Celui-de-Sus. Cum văd, vă interesează problemele de actualitate, cucoane. Aş vrea totuşi să ştiu prin ce am izbutit să trezesc curiozitatea domniei voastre, ca să binevoiţi a-mi face această vizită, deşi, după cum vedeţi, condiţiile în care locuiesc nu-mi îngăduie să ofer cuiva ospitalitate.

— Am venit pentru ... istoria aceea...

— Care istorie? îl întrerupse nerăbdător fostul ofiţer.

— Ştiţi... e vorba de incidentul acela dintre dumneata şi fratele meu, Dmitri Fiodorovici, îi explică din ce în ce mai stingherit Alioşa.

— Ce incident? A, incidentul acela! Vasăzică, venirea dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, e în legătură cu „şomoiogul de câlţi”, vreau să spun cu ţăcălia mea? Domnul Sneghirev făcu o mişcare atât de bruscă, încât îl lovi cu genunchii. Buzele i se subţiaseră ca un fir de aţă.

— Nu înţeleg...

— A venit să mă pârască, tată! L-am muşcat de deget! se auzi deodată de după perdea glăsciorul băieţelului cu care Alioşa se întâlnise în dimineaţa aceea.

Draperia se dădu la o parte, şi Alioşa îşi văzu adversarul întins pe pătuceanul înjghebat dintr-o laviţă şi un scaun în colţul de cinste, sub icoane. Copilul era învelit cu paltonaşul lui şi cu o plăpumioară veche umplută cu vată. Părea bolnav şi, judecind după privirea-i arzătoare, avea probabil febră. Se uita ostentativ la Alioşa cu alţi ochi decât în dimineaţa aceea, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Să te vedem dacă aici, acasă, mai îndrăzneşti să te atingi de mine!”

Fostul ofiţer făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se scoale de pe scaun.

— Care deget, mă rog dumneavoastră? V-a muşcat de deget, nu vă fie cu supărare?

— Da... S-a încăierat pe stradă cu băieţii – ei erau şase, iar el era singur. Am vrut să mă apropii şi a dat cu piatra în mine, pe urmă m-am trezit cu încă o piatră în cap. L-am întrebat atunci ce i-am făcut. Nici nu ştiu când s-a repezit la mine şi şi-a înfipt dinţii în degetul meu până la os. De ce? N-am reuşit încă să aflu nici acum.

— Stai, că mi ţi-l croiesc eu acuşi cu nuiaua, cucoane! îl bat de-l zvânt, mă rog dumneavoastră! zbieră fostul ofiţer, sărind năprasnic în picioare.

— Dar n-am venit să mă plâng, v-am povestit numai ce s-a întâmplat... Vă rog să nu-l bateţi. De altminteri, mi se pare că-i bolnav...

— Dar ce, credeaţi chiar c-o să-l bat, nu vă fie cu supărare? C-o să-l altoiesc pe Iliuşecika, puiul tatii, chiar acum pe loc, în faţa Măriei voastre, pentru deplina dumneavoastră satisfacţie? Chiar atât de grăbit sunteţi, Măria voastră? Sneghirev se răsuci atât de brusc spre Alioşa, încât ţi-ai fi închipuit că-i gata-gata să tabere asupra lui. Îmi pare foarte râu pentru gingaşul dumneavoastră deget, cucoane, dar decât să-l croiesc cu nuiaua pe Iliuşecika, pentru dreapta mulţumire a Măriei voastre, n-aţi binevoi mai curând să-mi retez chiar acum, mă rog dumneavoastră, cu cuţitul, aste patru degete de la mână? Cred că patru degete ajung ca să vă potolească setea de răzbunare, nu vă fie cu supărare... n-o să-mi pretindeţi şi pe al cincilea, cucoane?...

Se opri, ca şi cum i s-ar fi pus un nod în gât. Fiece muşchi de pe obraz îi zvâcnea, şi se uita la Alioşa cu figura crispată, înfmntându-l din ochi. Părea turbat de mânie.

— Acum cred c-am înţeles tot, în sfârşit, rosti molcom, cu tristeţe în glas Alioşa, fără să se ridice de pe scaun. Băiatul dumitale este un copil bun, care-şi iubeşte tatăl, şi-mi dau seama că s-a repezit să mă muşte numai fiindcă sunt fratele omului care te-a umilit... Acum înţeleg tot, repetă el îngândurat. Dar fratele meu, Dmilri Fiodorovici, se căieşte pentru ce-a făcut, ştiu asta, şi dacă ar putea