Dmitri nu era acasă. Gazdele – un bătrân tâmplar, nevastă-sa şi fecioru-său – îl priviră cam bănuitori. „De două zile n-a mai dat pe acasă, o fi plecat undeva”, se mulţumi să răspundă unchiaşul la stăruinţele lui. Alioşa îşi dădu seama că tâmplarul fusese dăscălit să-i răspundă aşa. La întrebarea lui dacă nu cumva era la Gruşenka, sau poate se ascundea iarăşi la Foma (intenţionat căutase să le arate că e la curent cu aceste intimităţi) gazdele îl priviră aproape îngrozite. „Îi ţin partea, înseamnă deci că-l iubesc, se gândi Alioşă; asta nu-i rău.”

În sfârşit, izbuti să găsească pe strada Ozernaia casa precupeţei Kalmîkova, o magherniţă dărăpănată şi povârnită într-o rână, cu trei ferestre spre stradă şi o curte plină de gunoaie, în mijlocul căreia adăsta, stingheră, o vacă. Uşa de la intrare dădea într-o tindă; în odaia din stânga locuiau gazdele – o bătrână cu fiică-sa, destul de vârstnică şi ea, şi, pe cât se părea, la fel de surde amândouă. La întrebarea lui – pe care se văzu silit s-o repete de câteva ori – dacă stătea cumva acolo căpitanul Sneghirev, una dintre ele se dumeri în sfârşit că era vorba de chiriaşii lor şi-i arătă cu degetul uşă de vizavi, care răspundea tot în tindă. Locuinţa în care se aciuase fostul ofiţer era, de fapt, o izbă ţărănească. Alioşa pusese tocmai mâna pe clanţă, dând să deschidă uşa, când se opri mirat de liniştea mormântală ce domnea înăuntru. Ştia totuşi din spusele Katerinei Ivanovna că Sneghirev locuia cu familia. „Ori dorm, ori poate că m-au auzit venind şi aşteaptă să deschid; mai bine să bat la uşă”, se gândi el, şi ciocăni uşor. În sfârşit, după câteva clipe, cineva dinăuntru se învrednici să-i răspundă.

— Cine-i acolo? strigă tare un glas care încerca să pară mânios.

Alioşa împinse uşa şi păşi peste prag. Odaia în care intrase era destul de încăpătoare, deşi ticsită de oameni şi de calabalâcuri. În stânga se desluşea un uriaş cuptor rusesc de ţară. De la cuptor şi până la fereastra din stânga, din perete în perete, era întinsă o frânghie pe care se zvântau tot soiul de cârpe. De o parte şi de alta, lipite de perete, se aflau două paturi, acoperite cu pături croşetate. Pe unul dintre ele se lăfâiau patru perne îmbrăcate în stambă, puse teanc una peste alta, după mărime, în timp ce pe cel din dreapta nu se zărea decât o singură perniţă mică. Colţul din fund, din aceeaşi parte, era mascat de o perdea sau un cearşaf întins tot pe o frânghie. Acolo era dosit încă un pat, înjghebat dintr-o laviţă alăturată de un scaun, O masă rustică de brad, pătrată, stătea împinsă spre fereastră din mijloc. Cele trei ferestre, fiecare cu câte patru ochiuri de geam verzui şi năclăite de murdărie, erau închise ermetic, nelăsând să răzbată înăuntru nici un firicel de aer şi nici suficientă lumină. Pe masă se aflau o tigaie cu nişte resturi de omletă, o felie de pâine din care muşcase cineva şi un clondir de o jumătate de litru, pe fundul căruia mai stăruia un dram de fericire pământească. Lângă patul din stânga, pe un scaun, şedea o femeie cu aere de cucoană, îmbrăcată într-o rochie de stambă. Era trasă la faţă şi gălbejită; obrajii ei scofâlciţi dădeau în vileag de la prima ochire că era vorba de o persoană suferindă. Dar ceea ce-l izbi dintru început pe Alioşa fu privirea sărmanei cucoane: nedumerită şi totodată plină de ifose. Tot timpul, de altfel, cât musafirul se întreţinu cu stăpânul casei, bolnava nu încetă să-şi plimbe de la unul la altul ochii ei mari, căprui, care oglindeau aceeaşi trufaşă mirare. Alături de ea, la ferestruica din stânga, stătea o fată tânără, lipsită de orice farmec, cu părul roşcat şi rar, îmbrăcată sărăcăcios, dar curăţel. Alioşa observă că-l măsura cu dispreţ. La dreapta, tot lângă pat, se zărea încă o făptură de sex feminin. O biată fiinţă oropsită, de vreo douăzeci de ani, gheboasă şi beteagă, care, după cum află mai apoi Alioşa, avea amândouă picioarele anchilozate. Două cârje stau rezemate în ungherul dintre pat şi perete. Fata îl învălui într-o privire plină de blândeţe; avea nişte ochi nespus de frumoşi şi de blajini. La masă, înghiţind ultimul dumicat din omletă, şedea un domn roşcovan de vreo patruzeci şi cinci de ani, mai mult scund decât înalt, uscăţiv şi firav la trup, cu o bărbuţă rară, roşcată, care semăna grozav cu un ghem zbârlit de câlţi (asemănarea aceasta şi mai cu seamă porecla „şomoiog de câlţi”, după cum îşi aminti mai apoi Alioşa, îi răsăriseră în minte din primul moment). Era, probabil, cel care-l întrebase: „Cine-i acolo?” fiindcă alt bărbat nu se mai afla în odaie. În clipa când Alioşa intră înăuntru, omul sări numaidecât de la masă şi, ştergându-se în pripă la gură cu un şervet rupt, se grăbi să-i iasă înainte.

— Un călugăr care umbă cu cerşitul pentru mânăstire; a şi găsit cine să-l miluiască! pufni fetişcana care stătea în picioare în colţul din stânga al camerei.

Insul, care se repezise să-şi întâmpine oaspetele, se răsuci pe călcâie spre ea şi, cu un glas întretăiat de emoţie, răspunse:

— Ba nu, stimată Varvara Nikolavna, e vorba de altceva! Cum de n-aţi ghicit, preaonorată duducuţă? Apoi, întorcându-se către Alioşa: îmi daţi voie, cucoane, nu vă fie cu supărare, să vă întreb, la rândul meu, ce v-a îndemnat, mă rog dumneavoastră, să vizitaţi aceste... subterane?

Alioşa îl privi cu atenţie; nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată până atunci. Avea ceva colţuros în figură, ceva răvăşit şi surescitat. Precum se vede, trăsese binişor la măsea, deşi nu era chiar beat. Părea arogant şi în acelaşi timp – lucru ciudat – fricos ca un iepure. Arăta ca un om care pătimise multă vreme şi fusese din plin umilit, dar care acum ar fi vrut să scoată capul în lume. Sau, mai curând, ca un om care abia aşteaptă să te lovească, dar în acelaşi timp se