avut deodată impresia că-l iubeşte, de fapt, pe Ivan, continuă Alioşa, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea ei, şi atunci, fără să vreau, mi-a scăpat prostia aceea... ce o să se întâmple, Doamne, ce o să fie?

— Cu cine, cu cine? se amestecă din nou în vorbă Lise. Mamă, vrei să mă omori cu zile. Te întreb mereu, şi matale nici nu te gândeşti să-mi răspunzi!

În momentul acela servitoarea dădu buzna pe uşă.

— Vai, coniţâ, i-e rău Kăterinei Ivanovna... plânge... se zbate, are o criză de nervi...

— Dar ce s-a întâmplat? strigă Lise, de astă dată alarmată de-ă binelea. Mamă, să vezi că până la urmă o să am eu o criză în locul ei!

— Lise, pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa, vrei să mă omori? Sunt lucruri pe care la vârsta ta nu se cade încă să le cunoşti şi care nu îi interesează decât pe oamenii mari; lasă, că vin eu mai încolo să-ţi spun tot, adică atâta cât se poate. O, Doamne, mă duc, trebuie să mă duc!... Să ştii că-i un semn bun dacă are o criză, Aleksei Fiodorovici, ascultă-mă pe mine, nici nu-ţi închipui ce lucru excelent poate fi o criză de nervi! E tocmai ce-i trebuia. În asemenea cazuri, mă declar totdeauna împotriva femeilor, n-am să mă pot împăca niciodată cu lacrimile şi cu istericalele astea muiereşti. Iulia, dă fuga şi spune-i că vin numaidecât. Cine-i de vină decât dumneaei dacă Ivan Fiodorovici şi-a luat lumea în cap şi a plecat?! Dar până la urmă să ştii că n-o să plece la Moscova. Lise, pentru Dumnezeu, nu mai ţipa! A, da, nu ţipi tu, eu am ţipat, iart-o pe mămica ta, dar sunt atât de fericită, fericită, fericită! Ai văzut, Aleksei Fiodorovici, ce tânăr părea Ivan Fiodorovici adineauri, când a ieşit din salon? A spus tot ce a avut de spus şi a plecat! Îl consideram un savant, un om care a trecut pe la universitate şi, când colo, cine s-ar fi aşteptat să-l audă vorbind cu atâta căldură şi sinceritate, cu atâta prospeţime, ca un tânăr fără experienţă, tânăr, tânăr de tot, şi atât de frumos, atât de frumos cum numai dumneata puteai să vorbeşti... Şi poezia aceea germană, puteam să jur că eşti chiar dumneata! Alerg, Aleksei Fiodorovici, vezi, grăbeşte-te şi dumneata să te achiţi de misiunea ce ţi s-a dat şi caută să fii cât mai repede îndărăt. Lise, nu ai nevoie de nimic? Pentru Dumnezeu, nu-l mai reţine pe Aleksei Fiodorovici nici un moment, lasă, c-o să se întoarcă îndată la tine...

Doamna Hohlakova se îndură, în sfârşit, să plece. Înainte de a ieşi din casă, Alioşa încercă să deschidă uşa Lizei.

— Pentru nimic în lume! protestă fata. Acum chiar că nu mai vreau să te văd. Vorbeşte prin uşă. Ia spune, cum se face c-ai ajuns îngeraş? Atâta vreau să ştiu.

— Dintr-o prostie, Lise, şi încă ce prostie! Te las acum!

— Nu pleca!

— Lise, nici nu-ţi închipui ce-i pe sufletul meu! Vin îndată, dar să ştii că mi s-a întâmplat o mare, mare nenorocire! şi Alioşa se năpusti pe uşă afară, în stradă.

 

 

VI - O ALTĂ CRIZĂ DE ISTERIE, ÎNTR-O IZBĂ

 

Era într-adevăr grozav de nenorocit, aşa cum nu i se mai întâmplase decât rareori până atunci. Nu putea să înţeleagă ce-l apucase să intervină într-un chip atât de stupid, „auzi ce nerozie am fost în stare să fac, şi încă într-o chestiune de ordin sentimental! Ce mă pricep eu în treburile astea, ce-aş putea să înţeleg din ele?” se mustra el poate pentru a suta oară în ziua aceea, simţind cum îi dogoresc obrajii. „Vai, ce ruşine! şi ruşinea încă n-ar fi fost nimic, ce-am căutat am găsit, şi pe drept cuvânt; din păcate, însă, cine ştie ce alte necazuri cumplite au să se mai işte de aici, şi toate numai din pricina mea... Şi când mă gândesc că stareţul Zosima m-a trimis să împac oamenii şi să-i unesc! Asta se cheamă, oare, a-i uni?” şi, aducându-şi aminte din nou cum „le unise mâinile”, îi veni să intre în pământ de ruşine. „Am fost de bună-credinţă, de cea mai perfectă bună-credinţă, numai că altă dată n-ar strica să fiu ceva mai inteligent”, hotărî în sinea lui, fără a schiţa măcar un zâmbet în faţa acestei concluzii neaşteptate. Misiunea pe care Katerina Ivanovna i-o încredinţase îi îndrumă paşii spre strada Ozernaia, iar întâmplarea făcea ca frate-său Dmitri să locuiască în acelaşi cartier, pe o străduţă învecinată. Îşi propuse, aşadar, ca, înainte de a se duce la căpitan, să se abată în orice caz şi pe la dânsul, deşi presupunea că n-o să-l găsească acasă. Bănuia c-o să se ascundă de el; cu orice preţ însă trebuia să dea de urma lui. Timpul trecea; şi de când plecase de la mănăstire, clipa de clipă, necontenit fusese cu gândul la bătrânul stareţ, care se stingea din viaţă.

În acelaşi timp, mai era un lucru care îl preocupa cu deosebire, o bănuială pe care i-o trezise rugămintea adresată de Katerina Ivanovna; aceasta pomenise la un moment dat despre un copil de şcoală, băiatul căpitanului cu pricina, care, zicea dânsa, alergase după taicăâ-său, plângând în hohote, şi în aceeaşi clipă lui Alioşa îi trecuse prin gând că nu putea să fie de bună-seamă altul decât ştrengarul care-l muşcase de deget, în vreme ce îl tot descosea, vrând să afle cu ce-i greşise. Era aproape sigur că nu putea fi decât acelaşi băiat, deşi n-ar fi putut să spună pe ce se bizuia certitudinea lui. Preocupările acestea, străine de frământarea ce îl obsedase până atunci, izbutiră pentru câteva clipe să-i abată într-altă parte atenţia, şi Alioşa hotărî în sinea lui să nu se mai gândească la „nenorocirea pe care o dezlănţuise”, şi nici să se mai zbuciume atâta, chinuit de regrete zadarnice; să facă ce avea de făcut, şi ce o fi să fie! şi-n felul acesta mai prinse un pic de curaj. În clipa când cotea spre ulicioara unde locuia Dmitri, îl răzbi deodată foamea; scoase din buzunar franzeluţa pe care o