Şi pentru ca disperarea în care se zbătea Alioşa să fie şi mai cumplita, gazda părea transfigurată de bucurie. În momentul acela Katerina Ivanovna intră din nou în salon, ţinând în mână două hârtii de câte o sută de ruble.

— Am o mare rugăminte la dumneata, Aleksei Fiodorovici, începu ea cu un glas în aparenţă liniştit şi molcom, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum o săptămână – da, aşa mi se pare, acum o săptămână a fost – Dmitri Fiodorovici, probabil împins de mânie, a avut o ieşire foarte urâtă faţă de cineva pe care l-a umilit pe nedrept. Există undeva, pe aici, un local rău famat, un fel de tavernă. Acolo s-a întâlnit cu un fost ofiţer, un căpitan, omul de încredere al tatălui dumitale, care se foloseşte de el ca să-i aranjeze anumite afaceri. Nu ştiu ce o fi avut Dmitri Fiodorovici cu căpitanul ăsta, că era furios pe el, mai mult n-aş putea să-ţi spun. Cum l-a văzut însă, l-a înşfăcat de barbă, l-a scos afară din local şi, fără să ţină seama că era atâta lume în jur, l-a târât aşa prin mijlocul străzii, punându-l într-o situaţie cât se poate de umilitoare. Se pare că băiatul ofiţerului, un copil de şcoală, care era acolo de faţă, s-a luat după ei, plângând şi rugându-se de Dmitri Fiodorovici să-l cruţe pe taică-său; se ducea când la unul, când la altul, cerând cu lacrimi în ochi ajutor, dar toată lumea râdea. Iartă-mă, Aleksei Fiodorovici, dar de câte ori îmi amintesc de asta şi mă gândesc că el a fost capabil să facă un lucru atât de ruşinos, mă cuprinde indignarea... aşa ceva numai Dmitri Fiodorovici poate fi în stare să facă la mânie... când e robit de patimile lui!... Nici măcar nu pot să povestesc ca lumea... Mereu pierd şirul. Am căutat să mă interesez de nenorocitul acela şi am aflat că este un biet om amărât ca vai de el şi că se numeşte Sneghirev. Nu ştiu ce-o fi făcut de l-au dat afară din armată... Şi acum se zbate în cea mai neagră mizerie, cu o casă întreagă de copii, dintre care unii bolnavi, şi o nevastă care, după câte mi s-a spus, nu e în toate minţile. Locuieşte de mult în oraş şi-şi câştigă şi el pâinea cum poate, copiază diferite acte, dar cu ce agoniseşte abia dacă-şi ţine zilele. M-am uitat la dumneata... adică m-am gândit, nu ştiu ce am de mă încurc mereu aşa... Aleksei Fiodorovici, dragul meu Aleksei Fiodorovici, aş vrea să te rog pe dumneata să-ţi faci drum până acolo şi să cauţi să intri, sub un pretext oarecare, la el în casă, adică la fostul ofiţer – of, Doamne, iarăşi m-am încurcat! – şi cât se poate de delicat şi cu toate menajamentele, aşa cum ştii numai dumneata (Alioşa roşi brusc), să-i dai acest ajutor, două sute de ruble. O să primească... adică o să-l convingi dumneata să primească... Sau nu, cum să facem? Vezi, nu este vorba de o despăgubire pentru ce a pătimit. N-am câtuşi de puţin intenţia să-l plătesc ca să renunţe la proces (se pare c-ar avea de gând să depună o plângere împotriva lui Dmitri Fiodorovici), nu, totul porneşte numai dintr-un sentiment de milă, din dorinţa de a-i da o mână de ajutor, mână pe care i-o întinde logodnica lui Dmitri Fiodorovici, nicidecum el... într-un cuvânt, cred că ştii dumneata ce să-i spui... M-aş duce chiar eu, dar sunt convinsă că dumneata o să te descurci mai bine decât mine. Locuieşte în strada Ozernaia, în casa precupeţei Kalmîkova... Te rog din suflet, Aleksei Fiodorovici, fă asta pentru mine; şi acum... trebuie să plec, mă simt cam obosită... La revedere.

Şi, întorcându-se brusc, dispăru după draperie, înainte ca Alioşa să fi apucat să sufle o vorba, deşi dorea cu tot dinadinsul să-i mai spună ceva. Poate să-i ceară iertare, să-i arate că numai el era vinovat, orice, numai să-i spună ceva. Inima i se frângea de durere şi n-ar fi vrut să plece aşa, fără un singur cuvânt. Doamna Hohlakova îl luă însă de braţ şi-l trase după dânsa afară. În antreu se opri ca să-l mai ţină de vorba, întocmai ca la venire.

— E mândră, caută pe cât poate să se stăpânească, dar e o inimă de aur, o fiinţă încântătoare, mărinimoasă! îi şopti gazda. O, nu poţi să-ţi închipui ce dragă îmi e, mai ales, uneori, şi ce bine, ce bine îmi pare din nou în clipa de faţă! Dragul meu Aleksei Fiodorovici, dumneata n-ai de unde să ştii, dar noi toţi, toţi, şi eu, şi cele două mătuşi ale ei, toată lumea, chiar şi Lise, de o lună încoace, nu dorim altceva şi nu ne rugăm lui Dumnezeu decât să se despartă odată de scumpul dumitale frăţior, Dmitri Fiodorovici, care nici habar n-are de ea şi n-o iubeşte nici măcar atâtica, şi să se mărite cu Ivan Fiodorovici, un băiat admirabil, cult, care o pierde din ochi de dragă ce-i este. Am pus la cale un adevărat complot şi poate numai din pricina asta nu m-am hotărât încă să plec...

— Dar aţi văzut cum a plâns, s-a simţit atât de jignită! protestă Alioşa.

— Să nu te încrezi niciodată în lacrimile unei femei, ascultă-mă pe mine, Aleksei Fiodorovici. în cazurile astea mă declar totdeauna împotriva femeii şi cred că dreptatea-i de partea bărbatului!

— Mamă, dumneata ai să-l strici până la urmă, vrei pesemne să-l nenoroceşti! se auzi de după uşă glăsciorul subţiratic al Lizei.

— Nu, nu! Eu sunt de vină, numai eu! se tângui nemângâiat Alioşa şi, cuprins de o copleşitoare ruşine pentru ieşirea lui de adineauri, îşi acoperi faţa cu mâinile.

— Dimpotrivă, ai fost un înger, crede-mă, un înger! Am spus şi o repet de o mie de ori!

— Mamă, de ce zici c-a fost un înger? se înfiripă din nou glăsciorul Lizei.

— Când am văzut toate astea, nu ştiu de ce am