— Ce anume?

— Cum se poate, când te-anunţă că pleacă la Moscova, să te arăţi atât de fericită? Ai făcut-o intenţionat! Pe urmă ai căutat să-i explici că, de fapt, nu-i chiar o fericire atât de mare, ci că, dimpotrivă, îţi pare rău că pierzi... un prieten, dar şi asta tot intenţionat ai spus-o... aşa, ca la teatru, pur şi simplu ai jucat o comedie!

— Cum, ca ia teatru?... Ce înseamnă asta? se încruntă Katerina Ivanovna, îmbujorându-se toată.

— Oricât ai spune că-l regreţi ca prieten, nu te-ai ferit, totuşi, să-i trânteşti în faţă că-ţi pare foarte bine că pleacă, îngăimă Alioşa, care stătea mai departe în picioare, aşa cum rămăsese de când se ridicase de pe divan.

— Nu înţeleg ce vrei să spui...

— Nici eu... în momentul acesta parcă mi s-a luminat deodată totul... îmi dau seama că nu mă exprim cum trebuie, dar până la urmă trebuie să spun tot ce am de spus... continuă el, cu o voce tremurătoare, sugrumată de emoţie. Acum sunt convins că dumneata nu-l iubeşti pe Dmitri...şi nici nu l-ai iubit vreodată... Şi cred că nici el nu te iubeşte... Şi n-a fost niciodată îndrăgostit de dumneata... poate cel mult te-a respectat... Nu ştiu cum am curajul să spun toate astea, dar odată şi odată tot trebuie să dea cineva pe faţă adevărul... fiindcă aici, cum văd, nimeni nu îndrăzneşte să spună adevărul...

— Adevărul? Care adevăr? îl întrerupse Katerina Ivanovna într-o izbucnire aproape isterică.

— Adevărul...îngăimă Alioşa, ca şi cum s-ar fi prăbuşit în gol. Cheamă-l pe Dmitri – am să-l scot din pământ dacă-i nevoie – să vină aici, să te ia de mână, apoi să-l ia de mână pe Ivan şi să vă unească pe vecie. Dumneata îl chinuieşti pe Ivan pentru că ţii la el... îl faci să sufere pentru că, de fapt, pe Dmitri nu-l iubeşti cu adevărat, e mai curând un fel de isterie... pentru că aşa ţi-a intrat în cap...

Alioşa se opri brusc şi nu mai scoase nici un cuvânt.

— Eşti... eşti... un copil descreierat! Asta eşti! i-o reteză scurt Katerina Ivanovna, palidă la faţă şi cu gura strâmbată de furie.

Ivan Fiodorovici pufni a râs şi se sculă în picioare, ţinând pălăria în mână.

— Te înşeli, Alioşa, băieţaşule! rosti el cu expresie pe care Alioşa nu avusese până atunci prilejul s-o vadă pe chipul său, o expresie juvenilă de deplină sinceritate, împletită cu o emoţie spontană, vie, nestăvilită. Katerina Ivanovna nu m-a iubit niciodată! Totuşi, ştia c-o iubesc, deşi nu i-am mărturisit niciodată dragostea mea; ştia, dar nu m-a iubit. Şi nici nu cred că m-a considerat prieten vreodată, în nici un moment; este o femeie prea orgolioasă ca să aibă nevoie de prieteni. Mă ţinea lângă dânsa numai ca să se răzbune. Eu eram silit să plătesc toate jignirile, toate insultele pe care le-a avut de suportat zi de zi, tot timpul, din partea lui Dmitri, de la prima lor întâlnire... De atunci chiar i-a rămas ca un ghimpe în inimă, fiindcă de la prima lor întâlnire a trebuit să fie insultată. Aşa e ea făcută! şi-n tot acest timp menirea mea a fost s-o ascult vorbindu-mi necontenit despre dragostea sa pentru Dmitri. Acum plec, dar să ştii, Katerina Ivanovna, că de fapt dumneata pe el îl iubeşti, poţi să mă crezi pe cuvânt. Cu cât te insultă mai greu, cu atât eşti mai îndrăgostită de dânsul. Probabil că-i ceva morbid la mijloc, aş spune chiar isteric. Fiindcă dumneata îl iubeşti aşa cum e, şi numai aşa îl iubeşti, pentru că te jigneşte. Dacă s-ar îndrepta cumva, sunt convins că l-ai părăsi numaidecât şi nici nu te-ai mai gândi măcar la dânsul. Dumneata ai nevoie de el ca să te poţi extazia în fiece clipă de eroismul de care dai dovadă, rămânându-i credincioasă, şi în acelaşi timp să-i poţi reproşa necontenit necredinţa lui. Tot ce faci dumneata e numai din orgoliu. O, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că te simţi într-adevăr umilita, înjosită, dar nimeni nu-i de vină decât orgoliul dumitale... Sunt prea tânăr şi te-am iubit din toată inima. N-ar fi trebuit să-ţi spun toate astea, ar fi fost poate mai demn din partea mea să plec fără un cuvânt, îmi dau seama, şi te-aş fi scutit totodată de o jignire în plus. Dar plec departe acum, şi nu cred c-am să mă mai întorc vreodată aici. Ne despărţim pentru totdeauna... Sunt sătul de atâtea istericale... Şi cu asta am terminat, nu ştiu ce-aş mai avea de spus... Rămâi cu bine! N-aş vrea să fii supărată pe mine cumva, fiindcă, te rog să mă crezi, sunt de o mie de ori mai pedepsit decât dumneata; numai faptul că n-am să te mai văd niciodată, şi încă-i destul. Rămâi cu bine! Nu-mi da mâna, n-am nevoie. Ai fost prea conştientă atâta timp cât m-ai chinuit ca să te pot ierta. Poate, cine ştie, mai încolo cândva, am să te iert totuşi, dar acum n-am ce face cu mâna dumitale. Den Dank, Dame, begehr ich nicht!{45} adăugă el cu un zâmbet silit, dovedind astfel, spre surprinderea tuturor, că şi el obişnuia să-l citească pe Schiller, ba chiar să-l recitească de atâtea ori, încât să-i înveţe pe de rost poeziile, lucru pe care până atunci Alioşa niciodată nu şi l-ar fi putut închipui. Cu aceste cuvinte, Ivan ieşi din salon fără să-şi ia rămas-bun măcar de lă stăpâna casei, doamna Hohlakova. Alioşa îşi frângea disperat mâinile.

— Ivan, vino înapoi! îl strigă el pierdut. Nu, nu, ştiu, pentru nimic în lume n-o să se mai întoarcă! rosti apoi, ca săgetat de un gând copleşitor. Şi numai eu, numai eu sunt de vină, eu am început! Cu câtă răutate a vorbit Ivan şi ce urât! A fost nedrept şi veninos... continuă Alioşa, care părea că începuse să delireze.

Katerina Ivanovna se răsuci pe loc şi ieşi din odaie.

— N-ai făcut nimic rău, fii pe pace, ăi fost un înger, zău, un înger adevărat, îi şopti încântată doamna Hohlakova tânărului, care