fi vrut să-şi mărturisească gândurile cu mai multă demnitate, ceva mai sobru şi mai firesc, dar se grăbise să spună tot ce avea de spus, şi de aceea vorbise fără nici un fel de reticenţe. Cuvintele ei vădeau o juvenilă impetuozitate şi, în acelaşi timp, o puternică surescitare, prilejuită de incidentul din ajun, precum şi de nevoia de a se înălţa în ochii lor. Îşi dădu şi ea seama de asta şi se întunecă deodată la faţă, mijindu-i în ochi o expresie răutăcioasă. Alioşa observă imediat schimbarea şi i se strânse inima de mila. Tocmai atunci se găsi şi Ivan să toarne gaz peste foc.

— Eu n-am făcut decât să-mi exprim o părere, zise el. La oricare altă femeie, această hotărâre ar fi părut exagerata şi i-ar fi zdrobit inima. Ceea ce nu e cazul cu dumneata. Alta în locul dumitale nu ar fi avut dreptate, dumneata însă o ai. Nu ştiu cum aş putea să lămuresc acest lucru, dar îmi dau seama că eşti perfect sinceră, şi de aceea îţi dau dreptate...

— Da, dar numai pentru un minut... Şi ce înseamnă minutul acesta? Jignirea pe care a suferit-o ieri, iată ce, nimic altceva! exclamă doamna Hohlakova, care, deşi îşi propusese să nu se amestece în nici un fel, îşi pierduse răbdarea şi intervenise brusc în discuţie, părerea ei fiind cea mai aproape de adevăr.

— Da, da, aşa este, continuă Ivan cu aprindere, furios că fusese întrerupt. Aşa este, dar dacă în cazul altei femei minutul acesta putea fi determinat numai de impresia scenei de ieri şi ar fi durat exact un minut, cunoscând firea Katerinei Ivanovna, sunt convins că pentru dânsa o să dureze toată viaţa. Ceea ce pentru alţii n-ar fi decât o vorbă în vânt pentru dânsa va rămâne pururea o datorie sfântă, grea, chiar apăsătoare, dar fără doar şi poate nestrămutată. Sentimentul datoriei împlinite va fi hrana sa sufletească! De aci înainte, viaţa dumitale, Katerina Ivanovna, va fi ocupată cu contemplarea dureroasă a propriilor dumitale sentimente, a eroismului şi a suferinţei de care ai avut parte. Odată şi odată însă, suferinţa trebuie să se domolească, pentru a se transforma într-o dulce contemplare a unei hotărâri realizate cu consecvenţă până la capăt, o hotărâre orgolioasă în fond, pentru că s-a născut din orgoliu, şi, în orice caz, presupune mult curaj din partea dumitale. Oricum ar fi, dumneata ai să învingi până la urmă, şi conştiinţa acestei biruinţe îţi va da cea mai deplină satisfacţie, în felul acesta ajungând să te împaci şi cu restul...

Nu era greu să-ţi dai seama că Ivan vorbeşte cu necaz şi c-o făcea cu un anumit scop, ba, mai mult chiar, nici măcar nu căuta să ascundă intenţia ironica

— Vai, Doamne, dar e cu totul altceva, cu totul altceva! îl întrerupse din nou doamna Hohlakova.

— Aleksei Fiodorovici, vorbeşte dumneata! Trebuie, trebuie neapărat să cunosc şi părerea dumitale! exclamă Katerina Ivanovna, izbucnind în plâns.

Alioşa se ridică imediat în picioare.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! îngăimă ea printre lacrimi, sunt nervoasă după o noapte întreagă de insomnie, dar alături de doi prieteni buni, ca dumneata şi fratele dumitale, mă simt încă tare... pentru că ştiu că voi doi n-o să mă părăsiţi niciodată...

— Din păcate, chiar mâine trebuie să plec la Moscova, aşa încât o să ne luăm rămas-bun pentru mai multă vreme... N-am ce face... o anunţa din senin Ivan Fiodorovici.

— Mâine chiar, la Moscova?! exclamă Katerina Ivanovna cu figura crispată. Ah, Doamne, ce fericire! adăugă apoi cu glasul schimbat şi cu ochii zvântaţi de lacrimi.

De la o clipă la alta se petrecuse în ea o transformare atât de neaşteptată, încât Alioşa nu ştia ce să mai creadă: acum nu mai vorbea o tânără fată jignită de moarte, care până mai adineauri se zbuciumase cu inima însângerată, ci o femeie cu desăvârşire stăpână pe sine, care, judecind după înfăţişare, părea mulţumită, dacă nu chiar încântată.

— O, să nu-ţi închipui cumva că sunt fericită pentru că pleci, bineînţeles că nu! se corectă ea imediat cu cel mai fermecător zâmbet al unei femei de lume. Sunt convinsă că unui prieten ca dumneata nici n-ar putea să-i treacă prin gând una ca asta; dimpotrivă, nici nu-ţi dai seama ce râu îmi pare că sunt nevoită să mă lipsesc de prezenţa dumitale (spunând aceasta, se repezi la Ivan, să-i strângă cu efuziune mâinile), dar mă bucur din toată inima c-o să ai prilejul să vorbeşti personal cu mătuşa mea şi cu Agasa, şi o să le poţi înfăţişa situaţia în care mă aflu în momentul de faţă în toată grozăvia ei. Agaşei te-aş ruga chiar să-i spui totul cinstit, deschis, însă nu ştii ce nenorocită am fost, şi ieri, şi azi-dimineaţă, şi cât m-am frământat gândindu-mă cum sa fac să le împărtăşesc vestea asta cumplită... Pentru nimic în lume nu mă simt în stare să aştern pe hârtie tot ce s-a întâmplat ieri... Dar, dacă-i vorba să pleci dumneata, o să-mi vină mai uşor să le scriu, ştiind c-ai să fii şi dumneata acolo în momentul când au să deschidă scrisoarea mea şi o să le poţi da toate explicaţiile. O, ce fericită sunt! Dar, bineînţeles, numai din pricina asta, te rog să mă crezi. Fiindcă nimeni nu te-ar putea înlocui pe dumneata... Mă duc să le scriu... încheie ea brusc, pregătindu-se să iasă din odaie.

— Şi Alioşa? Cum rămâne cu părerea lui Aleksei Fiodorovici, pe care ziceai că ţii atât de mult s-o cunoşti? întrebă doamna Hohlakova, puţin iritată, cu o nuanţă sarcastică în glas.

— N-am uitat de ea, răspunse Katerina Ivanovna, oprindu-se locului, dar nu înţeleg de ce eşti atât de pornită împotriva mea tocmai acum, când vezi şi dumneata ce se întâmplă, Katerina Osipovna? îi reproşa ea cu amărăciune şi mânie. Am spus şi repet: am nevoie de sfătui său, mai mult chiar, ţin cu tot dinadinsul să cunosc ultimul său cuvânt! şi am să fac exact aşa cum va hotărî că-i mai bine, ca să-ţi dai seama cât preţuieşte pentru mine părerea dumitale, Aleksei Fiodorovici... Dar ce ai?

— Niciodată n-aş fi crezut, niciodată nu