se deschise din nou, plină de simpatie pentru ea. Dumneata, Aleksei Fiodorovici, ai fost ieri de faţă la scena aceea... teribilă şi ai văzut cum m-am purtat. Dumneata, Ivan Fiodorovici, n-ai nici cea mai mică idee de ceea ce s-a întâmplat; el însă a văzut cu ochii lui. Ce o fi crezut despre mine, nu ştiu; atâta ştiu doar: că dacă astăzi s-ar repeta scena de ieri, uite, chiar acum, sentimentele mele ar fi întru totul identice, aş spune aceleaşi vorbe şi m-aş purta exact ca şi atunci. Îţi aminteşti – nu-i aşa, Aleksei Fiodorovici? – tot ce am făcut; ţii minte că la un moment dat ai încercat să mă opreşti... (spunând acestea, se aprinse la faţă şi ochii îi scăpărară în cap). Ei, uite, află acum de la mine, Aleksei Fiodorovici, că nu mă pot împăca defel cu trecutul, te rog să mă crezi pe cuvânt. În clipă de faţă nici nu ştiu măcar dacă-l mai iubesc. Mi-e milă de el, şi mila nu este chiar cea mai bună dovadă de dragoste. Dacă mi-ar fi drag, dacă aş putea să-l mai iubesc aşa cum l-am iubit, poate că nu mi-ar fi milă de el acum, ci l-aş urî...

Glasul i se frânse deodată şi genele îi străluciră, înrourate de lacrimi. Alioşa simţi ca o tresărire lăuntrică: „Fata asta este sinceră şi cinstită şi... într-adevăr nu-l mai iubeşte pe Dmitri!”

— Aşa este, ai dreptate! exclamă doamna Hohlakova.

— Stai puţin, dragă Katerina Osipovna, nu v-am spus încă ceea ce era mai important, adică hotărârea pe care am luat-o astă-noapte. Îmi dau seama că lucrul pe care l-am pus la cale s-ar putea să fie îngrozitor pentru mine, dar ştiu că n-am să-mi calc niciodată – niciodată, vă asigur! – legământul făcut cu mine însămi şi că am să mă ţin de el până la sfârşitul zilelor. Bunul, dragul şi mărinimosul meu sfetnic pe care m-am bizuit totdeauna, ca unul ce cunoaşte atât de bine inima omului, singurul meu prieten din lume, Ivan Fiodorovici, mă aprobă întru totul şi laudă hotărâreă la care m-am oprit.... El ştie ce mi-am pus în gând.

— Da, o aprob, rosti Ivan Fiodorovici cu o voce scăzută, dar fără nici o şovăire.

— Aş vrea totuşi ca şi Alioşa (vai, Aleksei Fiodorovici, te rog să mă ierţi că ţi-am spus aşa!), da, aş vrea ca şi Aleksei Fiodorovici să-mi confirme de faţă cu cei doi prieteni ai mei dacă am sau nu dreptate. Nu ştiu de ce, dar inima îmi spune, dragă Alioşa, frăţiorul meu scump (fiindcă – nu-i aşa? – dumneata eşti scumpul meu frăţior), continuă ea cu însufleţire, cuprinzându-i degetele reci cu mânuţa ei fierbinte, îmi spune mie inima că părerea dumitale, aprobarea dumitale au să mă liniştească, oricât de mari ar fi suferinţele mele, că vorbele pe care le voi auzi din gura dumitale au să-mi aducă alinarea şi au să mă împace cu soarta mea, da, da, aşa îmi spune mie inima!

— Nu ştiu ce vreţi de la mine... răspunse Alioşa, îmbujorându-se. Ştiu doar atât, că vă iubesc şi că în clipa asta vă doresc mai multă fericire decât mie însumi!... Numai că, vedeţi, eu nu mă pricep în treburile de felul acesta... se grăbi el să adauge fără nici o socoteală.

— În treburile de felul acesta, Aleksei Fiodorovici, da, în asemenea treburi, în împrejurarea de faţă, nimic nu preţuieşte mai mult decât cinstea şi datoria şi încă ceva, ce anume n-aş şti să-ţi spun, în orice caz un sentiment înalt, poate mai presus chiar decât datoria. Este vorba de un sentiment covârşitor, care a pus deplină stăpânire pe inima mea şi mă atrage cu o putere irezistibilă. Hotărârea mea este luată şi v-o pot împărtăşi în două cuvinte: chiar dacă s-ar întâmpla ca el să se însoare cu... fiinţa aceea, începu ea solemn, chiar dacă s-ar însura cu femeia aceea pe care n-am s-o pot ierta în vecii vecilor, eu totuşi n-am să-l părăsesc! De azi încolo, puteţi fi siguri, n-am să-l mai părăsesc niciodată, niciodată, vă spun! repetă ea cu un fel de exaltare isterică, bolnăvicioasă, uşor forţată. Ceea ce nu înseamnă c-am să mă ţin pas cu pas după el, că n-am să-l las în pace nici un moment, silindu-l să dea mereu cu ochii de mine; dimpotrivă, intenţia mea e să plec din localitate, să mă mut în alt oraş, indiferent unde, însă toată viaţa, da, toata viaţa am să fiu neîncetat cu gândul la el. Iar când îşi va da seama cât e de nefericit cu femeia aceea – şi asta o să se întâmple foarte curând – să aibă la cine veni, ştiind c-o să găsească în mine un prieten, o soră... Numai o soră, bineînţeles – fiindcă nimic din ce-a fost între noi nu mai poate fi – dar până la urmă se va convinge, sper, că sora asta este fiinţa cea mai devotata, pe a cărei dragoste se poate bizui până la capăt şi care şi-a jertfit pentru el toată viaţa. Şi sunt sigură c-am să izbutesc, nu se poate, am să fiu atât de stăruitoare, încât va ajunge să mă cunoască în sfârşit, şi atunci o să-mi destăinuiască tot ce zace în sufletul lui, fără să se mai ruşineze de mine! exclamă ea aproape ca într-un delir. Vreau să se închine la mine ca la Dumnezeu – cel puţin atâta îmi datorează şi el, după ce m-a trădat şi după tot ce am avut de suferit ieri din pricina lui. Şi o să vadă atunci c-am să-i rămân credincioasă până la sfârşitul zilelor, cu toate că el şi-a călcat cuvântul faţă de mine şi m-a înşelat. Am să fiu... am să caut să fiu instrumentul fericirii lui (nu ştiu cum să mă exprim mai bine!), resortul, mecanismul fericirii lui, şi asta toată viaţa, da, da, aşa cum vă spun, toată viaţa, în aşa fel ca să se poată bucura de ea cât o mai avea de trăit de aci înainte! Asta-i hotărârea pe care am luat-o! şi Ivan Fiodorovici îmi dă dreptate.

Gâfâia. Poate că ar