altul căutase să-i argumenteze că Ivan o iubea cu adevărat pe Katerina Ivanovna, şi mai ales că ar fi avut intenţia să i-o „sufle” lui Mitea. Până mai deunăzi ideea aceasta i se păruse cu totul neverosimilă, deşi îi făcuse destul sânge rău. Alioşa ţinea la amândoi fraţii săi şi se gândea cu inima strânsă c-ar putea să existe o rivalitate între dânşii. Cu toate acestea, în ajun Dmitri Fiodorovici îi mărturisise cât era de fericit la gândul că frate-său s-ar putea să-i fie rival, ceea ce, zicea el, îi era de mare folos. Cum şi în ce privinţă? Ca să se însoare cu Gruşenka? Bine, dar aceasta – cel puţin asta era părerea lui Alioşa – ar fi fost într-adevăr o soluţie disperată, ultima la care s-ar fi putut opri. Pe de altă parte, tot până mai deunăzi, crezuse cu tot dinadinsul în dragostea pătimaşă pe care Katerina Ivanovna se îndărătnicea să i-o poarte lui Dmitri – asta însă numai până în ajun. Cine ştie de ce, îi intrase ei în cap că nu poate iubi cu nici un chip un om în genul lui Ivan, ci numai un bărbat ca Dmitri, aşa cum era el, şi oricât de monstruoasă ar fi părut această dragoste... Cu o seară înainte însă, când apăruse în scenă Gruşenka, Alioşa îşi schimbase întrucâtva părerea. Cuvântul „isterie”, rostit la un moment dat de doamna Hohlakova, îi dăduse o tresărire lăuntrică, deoarece în noaptea aceea, când se crăpa de ziuă, plutind între somn şi trezie, şoptise, ca şi cum ar fi fost încă sub impresia unui vis: „Isterie, curată isterie!” şi chiar aşa şi era; visase peste noapte toate întâmplările la care asistase în ajun acasă la Katerina Ivanovna. Cu atât mai mult fusese impresionat acum de convingerea nestrămutată cu care doamna Hohlakova susţinea sus şi tare că Katerina Ivanovna îl iubea fără doar şi poate pe fratele lui, Ivan, şi că, în acelaşi timp, căuta să se mintă singură, cu bună ştiinţă; că pretinsa ei dragoste pentru Dmitri nu era decât un joc, un zbucium isteric”, o amăgire, un sentiment iluzoriu, dictat, pasămite, de nu ştiu ce obligaţie de recunoştinţă. „Poate că aşa o fi într-adevăr”, se gândi el. Dar atunci care era situaţia lui Ivan? Alioşa simţea instinctiv că, prin firea ei, Katerina Ivanovna era făcută să domine, iar ca să-şi exercite dominaţia avea nevoie de un bărbat ca Dmitri, în nici un caz de unul pe măsura lui Ivan. Dmitri (chiar dacă asta s-ar fi întâmplat după un răstimp mai îndelungat) putea, în cele din urmă, să-şi plece grumazul, supunându-i-se, „spre fericirea lui”, ceea ce Alioşa aproape că-i şi dorea, pe când Ivan – nu; Ivan niciodată n-ar fi fost în stare să se încline în faţa ei. De altminteri, o asemenea umilinţă nu i-ar fi adus nicidecum fericirea. Cel puţin, asta era părerea pe care mezinul o avea despre Ivan, deşi nici el n-ar fi ştiut să spună de ce. Muncit de aceste gânduri şi îndoieli, Alioşa intră în salon. În momentul când păşea peste prag, însă, îi fulgeră prin minte o altă idee, cu totul neaşteptată: „Dar dacă dânsa nu-l iubeşte nici pe unul, nici pe celălalt?” Trebuie să spunem că Alioşa se simţea prost de câte ori avea asemenea preocupări şi că în ultima lună, de când îl obsedau mereu, îşi făcea imputări la tot pasul. „Ce mă pricep eu în dragoste, de unde şi până unde cunosc atât de bine inima femeilor şi, deci, cum îndrăznesc să trag vreo concluzie?” se mustra el de fiecare dată. Erau totuşi lucruri la care nu se putea să nu se gândească.

Simţea instinctiv că rivalitatea celor doi fraţi ai lui era o problemă mult prea importantă pentru viaţa fiecăruia dintre ei, o problemă de care depindeau multe. „O lighioană care o să înghită altă lighioană”, spusese la un moment dat, în ajun, Ivan, vorbind despre tatăl lor şi despre Dmitri. Prin urmare, Dmitri era în ochii lui „o lighioană”, şi încă de cine ştie câtă vreme. Poate chiar din clipa când o cunoscuse pe Katerina Ivanovna. Probabil că-l luase gura pe dinainte cu cuvintele acestea fără să vrea, ceea ce era cu atât mai semnificativ. În cazul ăsta, cum ar mai putea fi vorba de pace? Nu era oare un motiv în plus de ură şi zavistie în familia lor? şi apoi, de care dintre ei trebuia să-i fie milă? şi ce să le dorească? ţinea deopotrivă la amândoi, dar ce ar fi fost de dorit pentru unul, ca şi pentru celălalt, prinşi cum erau în asemenea cumplite contradicţii? Orice om şi-ar fi pierdut capul, cu atât mai mult el, care, prin firea lui, nu putea să suporte incertitudinea. Dragostea pe care le-o purta avea un caracter activ. Alioşa nu era în stare, atunci când iubea pe cineva, să rămână în pasivitate, trebuia neapărat să-l ajute într-un fel sau altul. Dar ca să ajuţi un om trebuie mai întâi să ştii exact ce vrei, să ştii adică de ce are nevoie şi ce i-ar fi de folos fiecăruia în parte, şi după aceea să procedezi cum e mai bine. Dar ce te faci când în locul unui ţel precis nu găseşti decât incertitudini şi haos? Doamna Hohlakova pomenise mai adineauri de „isterie”, dar ce putea el să înţeleagă din toată isteria aceasta? Era o adevărată harababură, din care nu pricepea nici o iotă măcar!

Dând cu ochii de el, Katerina Ivanovna se arătă încântată şi se grăbi să-l oprească pe Ivan Fiodorovici, care tocmai se ridicase să plece.

— O clipă! Mai stai puţin. Vreau să aud şi părerea unei persoane în care am o încredere oarbă. Katerina Osipovna, rămâi şi dumneata, spuse apoi, adresându-se doamnei Hohlakova. Îl pofti pe Alioşa să ia loc lângă dânsa, faţă în faţă cu doamna Hohlakova, care se aşeză alături de Ivan Fiodorovici.

— Acum îi am în jur pe toţi prietenii mei dragi, singurii mei prieteni de pe lume! rosti ea cu ardoare. Lacrimi sincere de suferinţă tremurau în glasul ei, şi în momentul acela inima lui Alioşa