şi gîndesc. Sînt lucruri pe care le-am ghicit şi pesemne că le-am ghicit atît de bine încît ştii şi tu. Sînt singura persoană pe lumea asta care poate să-ţi zdruncine încrederea în tine. E fata asta un soi rău?

— Un soi rău? am repetat rîzînd. Numai de ai vedea-o! Mă faci să rîd!

— Şi atunci, ce vrei de la mine? Totdeauna vrei ceva!

— Ceva bani!

— Ştii că nu-i vei obţine. Îi vrei ca să-i cheltuieşti cu fata asta?

— Nu, vreau să-mi cumpăr un costum elegant ca să mă însor.

— Te însori?

— Da, dacă mă vrea ea.

Asta o doborî.

— Dacă mi-ai spune ceva! Ai încurcat-o rău, după cîte văd. E ceva de care totdeauna m-am temut, că ai ales fata care nu e pentru tine.

— Fata care nu e pentru mine! Pe dracu! am strigat. Eram supărat.

Am ieşit din casă trîntind uşa.

 

 

7

 

Cînd am ajuns acasă, mă aştepta o telegramă — trimisă din Antibes.

Vino mîine, la patru şi jumătate, la locul obişnuit.

Ellie era altfel ca de obicei. Am observat asta dintr-o privire. Ne-am întîlnit, ca de obicei, în Regent’s Park şi la început eram cam stingheri şi ciudaţi unul faţă de celălalt. Aveam să-i spun ceva şi nu ştiam cum să încep. Presupun că orice bărbat care e pe punctul de a face o cerere în căsătorie, trese prin asta.

Şi Ellie parcă avea să-mi spună ceva. Poate se gîndea cum să-mi spună cît mai blînd şi mai delicat „Nu”. Şi, totuşi nu pusesem la socoteală şi această posibilitate. Încrederea mea în viaţă se baza pe faptul că Ellie mă iubea. Dar exista ceva nou în felul ei de a se purta, o mai netă hotărîre în mişcări, pe care de-abia puteam s-o bănuiesc cu numai un an în urmă. O singură aniversare nu putea să producă o aşa de mare transformare la o fată. Ea şi familia ei fuseseră în sudul Franţei şi îmi povesti cîte ceva despre asta. Şi, brusc, cam stîngaci, rosti:

— Am – am văzut casa aceea acolo, casa despre care mi-ai povestit. Casa pe care a construit-o prietenul tău. arhitectul.

— Cine? Santonix?

— Da, am fost invitaţi la prînz, într-o zi, acolo.

— Cum ai ajuns acolo? Îl cunoaşte mama ta vitregă pe tipul care locuieşte în ea?

— Pe Dimitri Constantine? Ei bine, nu s-ar putea spune că îl cunoaşte, dar l-a întîlnit, şi pe urmă Greta a aranjat ca să mergem acolo.

— Din nou Greta, am zis, lăsînd să-mi scape exasperarea obişnuită.

— Ţi-am spus doar că Greta e foarte pricepută în a aranja asemenea treburi.

— Bun, deci a aranjat ca tu şi mama ta vitregă...

— Şi Unchiul Frank...

— Ce mai, o petrecere de familie, am zis, şi Greta, presupun.

— Ei bine, nu, Greta n-a fost cu noi, pentru că... eh, Ellie ezită o clipă, pentru că mama mea vitregă, Cora, nu o tratează pe Greta ca pe cineva din familie.

— Doar nu e cineva din familie, e salariată, nu-i aşa? De fapt, e însoţitoare. Gretei nu prea cred însă că-i convine să fie tratată în felul acesta, uneori.

— Nu e numai însoţitoare, e o persoană apropiată mie.

— Damă de companie, sfătuitoare, guvernantă... Sînt o mulţime de cuvinte.

— Oh, taci te rog, zise Ellie, vreau să-ţi spun. Ştiu acum ce voiai să zici în legătură cu prietenul tău, Santonix. E o casă minunată. E ceva deosebit. Acum ştiu că dacă ar construi o casă pentru noi, aceasta ar fi minunată.

Folosise cuvîntul fără să-şi dea seama. Noi, spusese. Se dusese pe Riviera şi o făcuse pe Greta să aranjeze lucrurile în aşa fel încît să vadă casa pe care o descrisesem pentru că dorea să vizualizeze mai bine casa visurilor noastre, pe care ar fi construit-o pentru noi Rudolf Santonix.

— Îmi pare bine că simţi astfel, am zis.

După asta îmi zise:

— Ce-ai mai făcut între timp?

— Numai slujba mea monotonă, am răspuns, şi am mai participat la nişte curse de cai, am pariat tot ce aveam pe un cal necunoscut Şi a cîştigat. Cine zice că n-am noroc?

— Sînt bucuroasă că ai cîştigat, răspunse Ellie, dar o spuse fără înflăcărare, pentru că a cîştiga la un cal necunoscut nu însemna nimic pentru Ellie sau pentru lumea ei. Sau cel puţin nu însemna ceea ce însemna pentru mine.

— M-am dus s-o văd şi pe mama, am adăugat.

— Nu mi-ai vorbit niciodată prea mult despre marna ta.

— De ce s-o fi făcut, am întrebat.

— Nu o iubeşti?

Am ezitat.

— Nu ştiu, am zis. Cîteodată nu cred c-o iubesc. La urma urmelor creştem şi ne depăşim părinţii. Mame şi taţi.

— Cred că ţii la ea, Ellie. N-ai fi atît de nesigur atunci cînd vorbeşti despre ea.

— Într-un fel, mi-e teamă de ea, am zis. Mă cunoaşte prea bine. Ştie ceea ce e mai rău în mine.

— Cineva trebuie să ştie, replică Ellie.

— Ce vrei să spui?

— Există o vorbă a unui mare scriitor sau altă persoană cum că nici un stăpîn nu e un erou pentru servitorul său. Poate că fiecare ar trebui să aibă un valet. Ar fi foarte greu de trăit numai sub o impresie generală bună.

— Cu siguranţă că ai idei, Ellie, am mormăit eu. I-am luat mîna.

— Tu ştii totul despre mine?

— Cred că da, zise ea, calm şi simplu.

— Dar niciodată nu ţi-am spus destul.

— Vrei să zici că nu mi-ai spus nimic, de fapt. Totdeauna te-ai strecurat printre cuvinte. E altceva. Ştiu, însă, cum eşti.

— Mă întreb dacă ştii cu adevărat. Şi am continuat. Sună destul de caraghios să-ţi spun acum că te iubesc. E cam tîrziu s-o spun, nu-i aşa? Adică, cred că ai ştiut-o de mult, practic de la început?

— Da, zise Ellie, şi tu ai ştiut acelaşi lucru despre mine, nu-i aşa?

— Problema e ce o să facem? N-o să fie uşor. Ştii cum sînt, ce-am făcut, felul meu de viaţă de pînă acum. M-am dus să-mi văd mama şi străduţa pe care locuieşte ea nu aduce deloc cu lumea ta. Nu ştiu dacă le-am putea face