— Ai putea să mă duci să o văd pe mama ta.

— Da, aş putea, am zis, dar prefer să n-o fac. S-ar putea să ţi se pară nedelicat, poate o cruzime ceea ce am să-ţi spun, dar existenţa noastră comună o să fie cam ciudată. Nu va fi nici viaţa pe care ai trăit-o şi nici existenţa pe care am avut-o eu. Va fi o viaţă nouă, un fel de teren de întîlnire între sărăcia şi ignoranţa mea pe de o parte, banii tăi, cultura şi poziţia ta socială pe de alta. Prietenii mei te vor considera cu nasul pe sus, iar prietenii tăi vor trage concluzia că sînt un nimic. Aşa că ce-o să ne facem?

— Îţi spun eu ce-o să facem, rosti Elle neliniştită. O să trăim pe Moşia Ţiganului într-o casă – o casă de vis – pe care prietenul tău Santonix o va construi pentru noi. Asta o să facem. Şi adăugă: O să ne căsătorim. Asta ai vrut să spui, nu?

— Da! am răspuns. Asta am vrut să spun. Dacă tu eşti sigură că vrei.

— E simplu, hotărî Ellie, ne putem căsători săptămâna viitoare. Am vîrsta potrivită, acum. Pot să fac ce-mi place. Aici era schimbarea de care îţi vorbeam. Cred că ai dreptate în privinţa relaţiilor. N-o să le spun alor mei şi tu n-o să-i spui mamei tale decît după ce se termină totul, iar atunci pot face scandal dar nu va mai conta.

— Minunat, am zis, splendid, Ellie. Dar mai e un lucru. Şi nu-mi place că trebuie să ţi-l spun. Nu putem trăi pe Moşia Ţiganului. Oriunde am construi casa noastră, locul acela nu poate fi Moşia Ţiganului, pentru că Moşia Ţiganului a fost vîndută.

— Ştiu că a fost vîndută, zise Ellie. Rîdea. Nu înţelegi, Mike? Eu sînt persoana care a cumpărat-o.

8

Stăteam acolo, pe iarbă, lîngă izvorul care şerpuia printre flori, poteci şi pietre. Erau o mulţime de oameni în jurul nostru, dar nici măcar nu-i observam pentru că noi eram ca toţi ceilalţi. Cupluri tinere, discutînd despre viitorul lor. M-am uitat la Ellie şi m-am tot uitat. Nu izbuteam să vorbesc.

— Mike, zise ea. Mai e ceva, ceva ce trebuie să-ţi spun, Trebuie să-ţi spun. Ceva despre mine.

— Nu e nevoie să-mi spui nimic, am răspuns, nu trebuie să-mi spui nimic.

— Ba da, trebuie. Ar fi trebuit s-o fac mai demult dar n-am vrut, pentru că... pentru că m-am gîndit că te-ai îndepărta de mine. Dar asta explică într-un fel povestea Moşiei Ţiganului.

— Tu ai cumpărat-o? am întrebat. Dar cum ai procedat?

— Prin avocaţi, răspunse Ellie, e ceva obişnuit. E o investiţie bună. Mai tîrziu, pămîntul o să valoreze înzecit. Avocaţii mei au fost încîntaţi de afacere.

Era ciudat s-o aud pe Ellie, pe dulcea şi blînda Ellie vorbind eu atîta convingere şi competenţă despre afaceri, despre cumpărări şi vînzări.

— Ai cumpărat-o pentru noi?

— Da. Am consultat un avocat necunoscut, nu pe cei ai familiei. I-am spus ce vreau, i-am lăsat răgazul să se documenteze, după asta am pus totul în mişcare. Mai erau doi amatori, dar nu-l doreau atît de mult şi nu-şi permiteau să meargă la un preţ atît de mare. Cel mai important lucru pentru mine era ca totul să fie aranjat şi perfectat pentru ca să semnez în momentul cînd împlineam vîrsta majoratului. Acum e semnat şi parafat.

— Înseamnă că ai făcut economii sau ai avut bani la dispoziţie. Ai avut destui bani pentru asta?

— Nu, zise Ellie, n-am avut nici bani strînşi şi nici nu puteam să am un control asupra banilor mai înainte, dar există persoane dispuse să-ţi avanseze bani. Şi dacă te mai duci şi la o firmă nouă, vor avea pretenţia să-i consulţi în asemenea probleme şi cu altă ocazie, încît îşi asumă riscul de a-ţi avansa bani pentru că ştiu că îi vor avea înapoi chiar dacă renunţi la afacere înainte de data majoratului.

— Vorbeşti ca un adevărat om de afaceri! Îmi tai răsuflarea!

— Dă-le încolo de afaceri, zise Ellie, vreau să continui ceea ce începusem. De fapt ţi-am cam spus dar cred că nu-ţi dai bine seama.

— Dar nu vreau să ştiu nimic, am zis. Vocea-mi urcase un ton, strigam aproape. Nu-mi spune nimic. Nu vreau să ştiu nimic despre ce-ai făcut, la cine ai ţinut sau ce ţi s-a întîmplat.

— Dar nu e nimic din toate astea, adăugă ea. Nu mi-am dat seama că te-ai teme de asemenea lucruri. Nu e vorba de nici un secret legat de viaţa mea intimă. Nu a existat nimeni altcineva în viaţa mea în afară de tine. Problema e că sînt bogată.

— Ştiu asta, mi-ai mai spus-o.

— Da, şopti Ellie cu un zîmbet abia schiţat, şi atunci mi-aî trîntit un „sărmană mică bogătaşă”. Dar, de fapt, e mai mult decît atît. Bunicul meu, vezi tu, era foarte bogat. Cea mai mare parte a afacerilor erau în domeniul petrolului. Avea şi alte afaceri. Soţiile cărora le-a plătit pensie alimentară au murit. Nu mai rămăsesem decît eu şi tata pentru că ceilalţi doi băieţi ai bunicului fuseseră omorîţi. Unul în Coreea şi celălalt într-un accident de maşină. Şi astfel totul fusese lăsat într-un mare trust. Iar cînd tata a murit subit, totul mi-a revenit mie. Tata îi aranjase existenţa mamei vitrege, separat, aşa încît nu a mai primit nimic. Totul era al meu. Sunt, de fapt, una din cele mai bogate femei din America, Mike.

— Dumnezeule, am îngăimat, n-am ştiut... Da, ai dreptate, n-am ştiut că lucrurile stau chiar aşa.

— N-am vrut să ştii. N-am vrut să-ţi spun. De asta am fost speriată cînd mi-am rostit numele – Fenella Goodman. Îl scriem G-u-t-e-m-a-n aşa că am crezut că poate ai auzit de numele ăsta şi atunci l-am făcut Goodman.

— Da, am răspuns, am citit parcă pe undeva de numele Guteman. Dar nu cred că am făcut vreo legătură. O mulţime de persoane au asemenea nume.

— De asta ţi-am dat numele de Goodman. Tot timpul am fost supravegheată, aproape ca-ntr-o închisoare. Am avut detectivi care mă păzeau şi