tinerii care îmi erau prezentaţi erau verificaţi cu mult înainte de a li se permite să deschidă gura. Ori de cîte ori mă împrieteneam cu cineva, trebuiau să se asigure că nu era cineva nepotrivit. Nici nu ştii ce viaţă de prizonier este o asemenea existenţă. Dar, acum că totul s-a terminat şi dacă nu te deranjează...

— Bineînţeles că nu mă deranjează, am răspuns, ne vom distra de minune. De fapt, m-am întrerupt, pentru mine nu eşti o fată prea bogată!

Am rîs amîndoi. Ea adăugă:

— Ceea ce-mi place la tine e că te porţi firesc.

— Şi pe urmă cred că plăteşti o mulţime de taxe, nu-i aşa? Asta e unul din lucrurile pentru care e plăcut să fii ca mine. Tot cîştigul îmi intră în buzunar şi nimeni nu mi-l ia.

— O să avem casa noastră, începu Elle, casa noastră pe Moşia Ţiganului. Pentru o clipă se cutremură.

— Ţi-e frig?, am întrebat-o Am privit cerul care era senin.

— Nu, răspunse.

Şi era într-adevăr foarte cald. Ne încălzisem, aşa cum stăteam tolăniţi. Parcă ar fi fost Sudul Franţei.

— Nu, nu mi-e frig, numai că... mi-am adus aminte de femeia aceea, de ţiganca pe care am întîlnit-o în după-amiaza...

— Nu te mai gîndi la ea, am încercat eu s-o liniştesc, cred că era nebună, în orice caz.

— Crezi că există într-adevăr un blestem asupra acelui pămînt?

— Părerea mea e că toţi ţiganii sînt la fel. Întotdeauna transmit printr-un cîntec sau dans un blestem sau altceva ciudat.

— Ştii multe despre ţigani?

— Absolut nimic, am răspuns cu toată sinceritatea. Dacă nu vrei Moşia Ţiganului, Ellie, o să cumpărăm altundeva. Pe vîrful unui munte în Wales, pe coasta Spaniei sau pe un deal din Italia şi Santoix ne va construi o casă la fel de frumoasă.

— Nu, răspunse Ellie. Vreau să fie acolo. Acolo te-am văzut prima dată, plimbîndu-te pe drum şi venind de după curbă, iar apoi m-ai văzut şi te-ai oprit şi ai rămas uitîndu-te la mine. N-am să uit niciodată lucrul ăsta.

— Nici eu, am zis.

— Deci, acolo o să fie. Iar prietenul tău Santoix o s-o construiască.

— Sper că mai trăieşte, zisei eu cu o strîngere de inimă. Era foarte bolnav.

— Oh, da, aprobă Ellie, trăieşte. M-am dus să-l văd.

— Te-ai dus să-l vezi?

— Da. Cînd eram în sudul Franţei Se afla într-un sanatoriu

— Începi să mă uimeşti din ce în ce mai mult, Ellie. Vreau să spun, în ceea ce faci şi cum le îmbini pe toate.

— E o persoană minunată, dar şi înspăimîntătoare.

— Te-a speriat?

— Da, m-a speriat foarte tare şi dintr-un anume motiv.

— I-ai spus despre noi?

— Da, i-am spus totul despre noi şi despre Moşia Ţiganului şi despre casă. Mi-a spus că ne asumăm un risc cu dînsul. E foarte bolnav. S-ar putea să mai aibă puterea să meargă să vadă locul, să deseneze planurile, să vizualizeze totul şi să ajungă la schiţă. A mai spus că nu i-ar părea rău dacă ar muri înainte să fie gata casa, dar i-am răspuns că nu trebuie să moară, pentru că vrem să ne vadă locuind în ea.

— Şi ce-a răspuns?

— M-a întrebat dacă ştiu ce fac măritîndu-mă cu tine şi i-am răspuns că ştiu ce fac, bineînţeles.

— Şi altceva?

— A mai zis că se întreabă dacă tu ştii ce faci.

— Sigur că ştiu.

— A mai zis: Dumneata întotdeuna ai să ştii ce vrei, Miss Guteman. Şi a continuat: Întotdeauna o să ajungi unde vrei pentru că asta ai ales. Dar Mike, a zis el, s-ar putea să fi greşit drumul. Nu s-a maturizat îndeajuns ca să ştie drumul potrivit pentru el.

— Şi eu i-am răspuns, a adăugat Ellie, că vei fi în siguranţă cu mine.

Avea o nemaipomenită încredere în propria-i fiinţă. Ceea ce spusese Santonix mă supărase. Suna a ceea ce îmi spusese mama. Mama părea totdeauna că ştie despre mine mai mult decît ştiam eu însumi.

— Dar ştiu unde mă îndrept, am zis. Am apucat-o pe un drum pe care vreau să merg şi vom merge împreună pe el.

— Au început deja să dărîme ruinele de la „The Towers”, adăugă Ellie.

Începuse să vorbească deja practic.

— Va trebui să ne grăbim. Santonix o vrea. Ne căsătorim marţea viitoare? întrebă Ellie Va fi o zi frumoasă.

— Şi nu vom avea pe nimeni altcineva eu noi, am completat.

— Nimeni, în afară de Greta zise Ellie.

— La dracu eu Greta, am zis eu, doar n-o să vină la nunta noastră Doar tu şi cu mine şi nimeni altcineva. Putem să găsim nişte martori pe strada.

Şi, dacă mă gîndesc bine, asta a fost cea mai fericită zi din viaţa mea.

CARTEA A DOUA

 

9

 

Şi aşa a fost totul, iar eu şi Ellie ne-am căsătorit. Poate pare cam abrupt cum am prezentat faptele, dar totul aşa s-a petrecut. Ne-am hotărît să ne căsătorim şi ne-am căsătorit.

Evenimentul era o părticică din tot ce se întîmplă – nu numai un sfîrşit romantic al unui roman sau al unei poveşti cu zîne. Şi astfel s-au căsătorit şi au trăit fericiţi, în veci. Nu puteţi, la urma urmelor, să faceţi o mare tragedie din asta, din faptul că trăiam fericiţi şi după aceea. Ne-am căsătorit şi eram amîndoi fericiţi, iar asta a durat o vreme, pînă cînd cineva a încercat să ne facă unele greutăţi şi pînă cînd noi ne-am trezit în mijlocul evenimentelor.

Totul a fost exatraordinar de simplu. În dorinţa ei de a avea libertatea după care jinduia, Ellie îşi acoperise urmele destul de atent pînă acum. Îndemînateca Greta veghease destul de atent, şi era mereu gata s-o apere. Şi, de fapt, mi-am dat destul de repede seama că nu se interesa mai nimeni de soarta Elliei şi de ceea ce făcea ea. Avea o mamă vitregă mult prea ocupată de propria-i viaţă socială şi de propriile-i aventuri. Dacă Ellie nu dorea s-o însoţească într-o călătorie anume nu era obligată