să o facă. Avea doar propriile-i guvernante şi servitoare, iar dacă dorea să meargă în Europa, sigur că putea s-o facă. Şi dacă-şi alesese Londra pentru a-şi sărbători cei douăzeci şi unul de ani, de ce nu? Acum, că avea dreptul de a dispune după cum dorea de propria-i avere, avea şi autoritatea specifică familiei de a investi bani aşa cum credea că e mai bine. Dacă ar fi dorit o vilă pe Riviera sau un castel pe Coasta Brava sau un yaht sau orice altceva, nu avea decît să-şi manifeste dorinţa şi cineva din jur îi făcea imediat voia. Greta, am priceput, era considerată de familia Ellie o admirabilă marionetă. Competentă, în stare să facă toate aranjamentele posibile cu multă eficienţă, slugarnică şi mieroasă faţă de mama vitregă, de unchi şi de alţi cîţiva veri ce se învîrteau pe aproape. Ellie avea nu mai puţin de trei avocaţi la dispoziţie, din ceea ce lăsa să se înţeleagă. Era înconjurată de o vastă reţea de bancheri, avocaţi şi administratori ai trusturilor. O lume din care eu prindeam cîte ceva din cînd în cînd, mai ales din ceea ce lăsa Ellie să-i scape din neatenţie, în timpul, conversaţiilor noastre. Nu-i trecea prin minte, desigur, că eu habar n-aveam de toate astea. Fusese crescută în mijlocul unor asemenea probleme şi considera normal ca toată lumea să ştie despre ele, despre cum funcţionau şi aşa mai departe.

De fapt, descoperirea a ceea ce era deosebit în existenţa altora a fost partea care ne distra cel mai tare în proaspăta noastră existenţă comună. Ca s-o spun pe şleau – şi am încercat cel puţin cu mine să fiu foarte tranşant – pentru că numai aşa puteam să ajung să mă descurc în noua mea existenţă – cei săraci nu ştiu cum trăiesc bogaţii şi bogaţii habar n-au cum o duc săracii, iar descoperirea unor părţi necunoscute ale existenţei este încîntătoare pentru ambele categorii O dată am spus cam încurcat:

— Ascultă-mă, Ellie, o să fie tărăboi grozav, în legătură cu căsătoria noastră?

Ellie, mă ascultă, am observat, fără prea mare interes.

— Oh, da, zise, probabil că va fi scandal mare. Şi pe urmă adăugă:

— Sper că n-o să-i dai prea mare importanţă,

— Eu nu, desigur, dar se vor năpusti asupra ta.

— Presupun că aşa vor face, însă n-am de ce să-i ascult.. Şi pe urmă nu au ce să mai facă.

— Dar vor încerca?

— Fără îndoială, zise Ellie. Vor încerca.

Şi, după o pauză, adăugă, parcă gîndindu-se la ceva:

— Probabil că vor încerca să te cumpere.

— Să mă cumepere?

— Nu fi atît de mirat, zise Ellie şi zîmbi cu zîmbetul unui copil fericit. Hai să n-o luăm chiar aşa. Şi reluă: Cu bărbatul Minniei Thompson au reuşit.

— Minnie Thompson? Moştenitoarea petrolului?

— Exact. A fugit şi s-a măritat cu un tip care asigura paza pe plajă.

— Ştii Ellie că şi eu am făcut o dată meseria asta la Littlehampton, am spus eu stînjenit.

— Serios? Trebuie să fi fost distractiv! Permanent?

— Desigur că nu. Numai o vară, atît.

—Aş vrea să nu te mai frămînţi, zise Ellie.

— Dar ce s-a întîmplat cu Minnie Thompson?

— Au trebuit să urce pînă la 200.000 de dolari, cred. Nici n-a vrut să audă de mai puţin. Minnie era cam ţicnită şi nu e de mirare.

— Mă laşi fără replică, Ellie. Nu am numai o nevastă, am achiziţionat şi o fiinţă cu care pot oricînd negocia.

— Aşa e, zise Ellie, trimite după un avocat atotputernic şi spune-i vă vrei să discuţi pe şleau o problemă cu el. Şi imediat îţi fixezi divorţul şi suma pensiei alimentare, adăugă Ellie continuînd să-mi facă educaţia. Mama mea vitregă a fost măritată de patru ori şi a reuşit să strîngă o sumă frumuşică. Apoi îşi reluă tonul obişnuit: Oh, Mike, nu fi atît de tulburat.

Caraghioslîcul situaţiei era că treaba mă tulburase. Am simţit atunci o greaţă pedantă faţă de corupţia societăţii moderne în fazele ei mai ispititoare. Era ceva atît de nevinovat în Ellie, atît de simplu, aproape înduioşător de pur, încît eram mirat să văd cît de bine se descurca în afaceri şi cît lua de bun din ceea ce i se spunea. Şi totuşi, nu mă înşelam în privinţa ei. Ştiam prea bine ce fel de fiinţă era Ellie. Îi cunoşteam prea bine de acum simplitatea, afecţiunea ce mi-o purta, blîndeţea-i naturală. Şi toate astea nu voiau să spună că ar fi fost o fiinţă neştiutoare. Numai că ea cunoştea o felie destul de subţire a umanităţii. Nu ştia mai nimic despre lumea mea, o lume în care erai obligat să şterpeleşti ca să zici că ai cîştigat ceva, o lume a pariurilor şi a drogurilor, a pericolelor şi a rechinilor pe care îi cunoşteam pentru că trăisem printre ei. Nu ştia ce înseamnă să fi crescut şi educat modest, dar cinstit, însă cu o grijă permanentă pentru bani, de o mamă care şi-a tocit degetele pentru a te face respectabil, convinsă fiind că băiatul ei trebuie să ajungă bine în viaţă, fiecare bănuţ era numărat şi economisit, dar deznădejdea era cu atît mai mare cînd nepăsătoru-i fecior miza pe un noroc ce nu se vede şi-şi juca toţi banii pe o carte.

Ea îmi descoperea lumea aşa cum eu o descopeream pe a ei. Amîndoi descopeream ţinuturile necunoscute.

Cînd îmi aduc aminte acum, de acele prime zile ala căsătoriei noastre, îmi dau seama cît de fericite erau. Le luam aşa cum erau şi la fel proceda şi Ellie. Ne căsătorisem la Plymouth. Guteman nu este un nume de neobservat. Nimeni, reporteri sau alte cunoştinţe nu ştiau că moştenitoarea Guteman era în Anglia. Apăruseră mici notiţe în ziare, din cînd în cînd, anunţînd că e în Italia sau pe vreun iaht. La oficierea căsătoriei noastre, la Primărie. nu avusesem martori decît pe funcţionarul da acolo şi pe dactilografă, o fiinţă de vîrstă mijlocie. Ni sa ţinu o predică despre responsabilităţile vieţii de familie şi ni se ură fericire. Apoi am plecat liberi şi căsătoriţi! Domnul şi doamna Michael Rogers! Am petrecut o săptămînă într-un hotel de pe malul mării, apoi