am plecat în străinătate Ne-am plimbat cam vreo trei săptămîni pe unde ne-a trecut prin minte şi nu ne-am zgîrcit de loc la cheltuieli

Am fost în Grecia şi la Florenţa, la Veneţia şî am tras la Lido, apoi am ajuns pe Riviera franceză şi în Alpii Dolomiţi. Am şi uitat jumătate din numele locurilor. Am călătorit cu avionul, am călătorit şi cu vaporul sau am închiriat maşini mari şi frumoase. Şi, în vreme, ce noi ne distram, Greta, am priceput de la Ellie, veghea la bunul mers al treburilor, de la centru.

Călătorea şi ea, trimetea scrisori şi expedia diverse cărţi poştale şi scrisori pe care Ellie i le lăsase.

— Va veni şi-o zi a răfuielilor, desigur, zise Ellie. Or să se năpustească spre noi ca un stol de vulturi. Dar putem încă să ne distrăm pînă în acea zi.

— Şi cu Greta cum rămîne? am întrebat. N-or să se năpustească asupra ei cînd vor afla?

— Bineînţeles, dar Gretei nu-i pasă. E tare.

— N-ar putea oare s-o împiedice să-şi ia o altă slujbă?

— De ce să-şi ia o altă slujbă? se miră Ellie. O să vină să locuiască la noi.

— Nu, am zis eu.

— Ce vrei să spui prin nu, Mike?

— Nu vrem să locuiască nimeni cu noi, am răspuns.

— Greta n-o să ne stea în cale, zise Ellie, şi ea poate să ne fie de un real folos. Într-adevăr, nu ştiu ce m-aş face fără ea. Vreau să spun că ştie cum să procedeze şi să a ranjeze toate problemele.

M-am încruntat.

— Nu cred că mi-ar plăcea aşa ceva. Şi în afară de asta ne dorim o casă a noastră – casa visurilor noastre. Ellie, o vrem doar pentru noi.

— Da, zise Ellie, ştiu ce vrei să spui. Şi totuşi... Şovăi. Va fi greu pentru Greta să nu aibă unde să se ducă. La urma urmelor, se află în serviciul meu de patru ani. Şi pe urmă tot ea m-a ajutat şi în privinţa căsătoriei.

— Doar n-o s-o avem mereu între noi împiedicîndu-ne la fiecare pas.

— Nu e deloc fiinţa pe care o descrii, Mike. Nici măcar n-ai întîlnit-o încă.

— Nu. Ştiu că n-am întîlnit-o încă – dar nu e vorba de asta – nu se-pune problema că o plac sau nu. Vrem să fim singuri, Ellie.

— Mike, dragule, zise Ellie încetişor.

Şi am lăsat discuţia aşa, deocamdată.

În timpul călătoriilor noastre l-am întîlnit pe Santonix. Era în Grecia. Locuise în casa unui pescar pe malul mării. Am fost de-a dreptul uimit de felul cum arăta. Mult mai rău decît îl văzusem cu un an în urmă. Ne întîmpină şi pe Ellie şi pe mine cu multă căldură.

— Deci, aţi făcut-o pînă la urmă, rosti.

— Da, zise Ellie, şi acum o să avem casa, nu-i aşa?

— Am desenele cu mine, planurile, îmi zise Santonix. Ţi-a spus, nu-i aşa, cum a venit de mi-a dat de urmă şi mi-a dat instrucţiuni, zise el căutîndu-şi cu grijă vorbele.

— Oh, nu instrucţiuni, negă Ellie, am pledat numai pentru casă.

— Ştii că am cumpărat locul? l-am întrebat.

— Ellie mi-a telegrafiat şi mi-a spus. Mi-a trimis şi sute de fotografii.

— Trebuie să vii să vezi însă amplasamentul, adăugă Ellie. S-ar putea să nu-ţi placă locul.

— Dar îmi place.

— Nu poţi să-l ştii cu adevărat, pînă nu-l vezi.

— Dar l-am văzut, copilule. Am zburat acolo cu cinci zile în urmă. Am dat şi de unul din avocaţii tăi, un tip cu faţa ascuţită, englezul – cred.

— Dl. Crawford?

— Da, ăsta e. De fapt operaţiile au şi început: curăţarea terenului, mutarea ruinelor casei vechi, fundaţiile, canalele de scurgere. Cînd vă întoarceţi în Anglia, mă voi afla acolo să vă întîlnesc.

Apoi şi-a scos planurile, am stat de vorbă şi ne am uitat cum va arăta casa noastră. Avea şi o schiţă neterminată, în acuarelă, a clădirii şi detaliile arhitecturale.

— Îţi place, Mike?

Am respirat adînc.

— Da, zisei, ea e. Categoric, aceasta e casa.

— Obişnuiai să vorbeşti destul despre ea, Mike. Cînd mi se întîmplă să visez, mi se părea că bucata aceea da pămînt te-a vrăjit. Erai un om îndrăgostit de o casă pa care s-ar fi putut să n-o vezi niciodată, să n-o ai niciodată.

— Dar o s-o construim, zise Ellie. O s-o construim, nu-i aşa?

— Dacă Dumnezeu sau diavolul ne ajută, şopti Santonix! Nu mai depinde de mine.

— Nu eşti deloc mai bine? am întrebat cu îndoială.

— Bagă-ţi bine în capul tău pătrat. Niciodată n-o să fiu mai bine. Nu apare în cărţi.

— Prostii, am răspuns. Se descoperă leacuri în fiecare zi. Doctorii sînt nişte brute. Le spun pacienţilor că nu mai au mult de trăit şi aceştia le dau cu tifla şi mal trăiesc încă cincizeci de ani.

— Îţi admir optimismul, Mike. Boala mea nu e din acelea. Eşti dus la spital, ţi se face o transfuzie de sînge şi ţi se mai prelungeşte puţin existenţa. Şi tot aşa devii mai slab pe zi ce trece.

— Eşti foarte curajos, zise Ellie.

— Nu, nu sînt curajos. Cînd ceva e sigur, n-ai de ce să fii curajos. Tot ce poţi să faci este să te consolezi.

— Construind case?

— Nu, nicidecum. Vitalitatea descreşte, şi a construi o casă devine din ce în ce mai dificil, nu mai uşor. Puterea scade. Dar există consolări. Uneori foarte ciudate.

— Nu te înţeleg, zisei.

— Nici n-ai putea, Mike. Nici Ellie nu cred că ar putea. Deşi s-ar putea ca ea să mă înţeleagă. Continuă, vorbind nu atît pentru noi, cît pentru dînsul. Cele două lucruri merg unul lîngă celălalt. Slăbiciunea şi puterea. Slăbiciunea veştejirii vitalităţii şi tăria puterii pierdute. Nici nu mai contează, ce mai faci, acum! Cînd ştii că o să mori, poţi să faci orice doreşti. Nu există nimic care să te împiedice, care să te reţină. Aş fi putut să merg pe străzile Atenei şi să împuşc pe oricine nu mi-ar fi plăcut. Gîndiţi-vă numai la aşa ceva!

— Şi poliţia te-ar fi arestat, am observat eu.

— Bineînţeles că m-ar fi arestat. Dar ce mi-ar fi făcut? Cel mult