să-mi ia viaţa. Şi viaţa îmi va fi luată peste puţin de o putere şi mai mare decît legea. Ce altceva ar fi putut să-mi facă? Să mă trimită la închisoare pentru douăzeci, treizeci de ani? E mai degrabă o ironie la adresa mea să mă gîndesc la douăzeci, treizeci de ani pentru ispăşirea unei pedepse. Şase luni, un an, optsprezece luni, mai treacă-meargă. Nimeni nu poate să-mi facă nimic. Aşa că sînt propriu-mi rege în regatul rămas. Pot să fac ce vreau. Cîteodată e o pornire impetuoasă. Numai că, numai că nu există şi tentaţia faptei pentru că nu e nimic exotic sau în afara legii în ceea ce vreau să fac.

După ce l-am lăsat, cum ne înapoiam la Atena, Ellie mi-a zis:

— E o persoană ciudată. Uneori mă sperie.

— Te sperie, Rudolf Santonix, de ce?

— Pentru că nu e ca ceilalţi şi pentru că are ceva – ce nu ştiu, ceva nemilos, o aroganţă. Şi cred că încearcă să ne spună că faptul că în curînd o să moară îi dă dreptul la această aroganţă. Să presupunem, zise Ellie, să presupunem, adăugă ea cu o privire în care se citea o emoţie profundă, să presupunem că o să ne înalţe casa, castelul nostru drag, pe o stîncă, acolo, între pini, că o să ajungem să locuim în el. Şi că el ar sta în pragul uşii şi ne-ar aştepta să ne ureze bun venit şi apoi…

— Ei bine?

— Presupunând că ar intra cu noi, ar închide încet uşa şi ne-ar omorî pe prag. Ne-ar tăia beregata sau ceva de genul acesta.

— Ellie, mă sperii! La ce te poţi gîndi!

— Problema noastră, Mike, e că noi nu trăim în lumea reală. Noi visăm la ceva ce n-o să se întîmple niciodată.

— Nu te mai gîndi la ce ai auzit în legătură cu Moşia Ţiganului.

— E vorba de nume şi pe urmă de blestem.

— Nu există nici un blestem, am ţipat. E o nerozie. Uit-o.

Asta se petrecea în Grecia.

 

 

10

 

Era, cred, în ziua următoare întîlnirii noastre cu Santonix. Ne aflam la Atena, Deodată, pe treptele Acropolelor, Ellie dădu peste persoane pe care le cunoştea. Tocmai debarcaseră dintr-o croazieră elenică. O femeie cam de vreo treizeci şi cinci de ani se desprinse de grup şi se grăbi spre Ellie exclamînd:

— N-aş fi crezut niciodată! Tu eşti, într-adevăr, Ellie Guteman? Ce faci aici? N-am avut nici cea mai mică bănuială! Eşti într-o croazieră?

— Nu, zise Ellie, sînt pentru cîteva zile.

— Ei, dar e nemaipomenit să te văd. Ce face Cora? E şi ea aici?

— Nu, Cora e la Salzburg, cred.

— Ei, ei. Femeia se uita la mine şi Ellie îi zise:

— Dă-mi voie să fac prezentările — Dl. Rogers — d-na Bennington.

— Îmi pare bine. Cît stai aici?

— Plec mîine, zise Ellie.

— Oh, Dumnezeule! O să mă pierd de grup şi dacă nu plec acum chiar nu-i mai găsesc şi nu vreau să-mi scape nici o vorbă din ce spune ghidul. Se mai înghiontesc, ştii. Sînt extenuată la sfîrşitul zilei. Am vreo şansă să te întîlnesc să bem ceva?

— Nu astăzi, zise Ellie, mergem într-o excursie.

Doamna Bennington se grăbi să-şi ajungă grupul. Ellie, care urca împreună cu mine treptele Acropolelor, se întoarse şi coborî.

— Treaba asta cam limpezeşte lucrurile, aşa e? mi se adresă.

— Ce aranjează?

O clipă sau două Ellie nu-mi răspunse şi apoi zise din nou:

— Trebuie să scriu deseară!

— Să scrii, cui?

— Corei, unchiului Frank, şi presupun că şi unchiului Andrew.

— Cine-i Unchiul Andrew? Nu mi-ai vorbit de el pînă acum.

— Andrew Lippincott. Nu e chiar unchi E tutorele meu şi membru în consiliul de administraţie al trustului. E avocat – unul dintre cei mai cunoscuţi.

— Ce-o să le spui?

— O să le spun că m-am măritat. Nu am putut să-i spun dintr-o dată Norei Bennington! „Dă mi voie să ţi-l prezint pe soţul meu.” Ar fi urmat ţipete stridente şi exclamaţii de felul: „Dar n-am ştiut că te ai măritat. Spune-mi, tot, iubito” etcetera, etcetera. Mi se pare însă potrivit ca mama mea vitregă, Unchiul Frank şi Unchiul Andrew să fie primii care să afle. Oftă. Am petrecut de minune pînă acum.

— Ce-or să spună sau să facă?

— Or să facă scandal, presupun, zise Ellie, în felul ei placid. Nu are importanţă dacă vor şti ce să facă sau vor avea bunul simţ să ştie cum să procedeze. Va trebui să-i întîlnim, totuşi. Am putea să ne ducem la New York. Ţi-ar plăcea aşa ceva? Se uită la mine destul de întrebător.

— Nu, am răspuns, nu mi-ar plăcea deloc aşa ceva.

— Atunci cred că vor veni ei la Londra, probabil, sau cel puţin o parte din ei vor veni. Nu ştiu dacă, în schimb, asta îţi va conveni.

— Nu mi-ar plăcea nici una nici alta. Mie îmi place să fiu cu tine şi să văd cum se înalţă casa noastră cărămidă cu cărămidă de îndată ce Santonix va ajunge în Anglia.

— Şi eu doresc acelaşi lucru, zise Ellie. La urma urmelor, întîlnirea cu familia nu va fi de lungă durată. Probabil că nu va fi decît o singură mare zarvă. O vom strînge în una. Ori vom zbura noi acolo, ori vor veni ei încoace.

— Parcă am înţeles că mama ta vitregă era la Salzburg.

— Oh, am spus şi eu aşa. Ar fi sunat bizar să spun că nu ştiu unde e. Da, zise Ellie şi oftă din nou. O să mergem acasă şi o să-i întîlnim. Mike, sper că nu te deranjează prea mult.

— Ce să mă deranjeze? Familia ta?

—Da. N-o să te deranjeze dacă vor fi nepoliticoşi cu tine?

— Presupun că acesta va fi preţul pe care va trebui să-i plătesc pentru faptul că m-am însurat cu tine. Îl voi suporta.

— Şi pe urmă mai este şi mama ta, adăugă Ellie gînditoare.

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Ellie, doar n-o să te apuci acum să încerci să aranjezi o întîlnire între mama ta vitregă cu fasoanele şi zorzoanele ei şi mama care vine