— Dacă ar fi fost Cora mama mea adevărată, s-ar fi putut să găsească o mulţime de lucruri să-şi spună, zise Ellie. Aş vrea să nu mai fii atît de obsedat de diferenţele sociale, Mike!

— Cine, eu?! am rostit, nevenindu-mi să cred. Cum sună fraza ta americană? Am venit din lumea de jos, nu-i aşa?

— Nu e nevoie să scrii asta pe o plăcuţă şi s-o pui pe tine.

— Nu ştiu cum să mă îmbrac, am spus cu amărăciune, nu ştiu cum să vorbesc în anumite situaţii, nu ştiu nimic despre pictură, artă sau muzică. Pînă acum am învăţat numai cui să-i dau bacşiş şi cît de mult să-i dau.

— Şi nu crezi că este cu atît mai palpitant pentru tine? Eu cred că da.

— Oricum, am răspuns eu, n-o s-o tîrăşti pe mama pe la vreo reuniune de familie.

— Nu-mi propuneam să tîrăsc pe nimeni nicăieri, dar cred că eu ar trebui să merg şi s-o văd pe mama ta cînd ne întoarcem în Anglia.

— Nu, am izbucnit eu.

S-a uitat la mine destul de speriată.

— De ce nu, totuşi? Vreau să spun, înainte de orice, că e destul de nepoliticos din partea mea să nu mă duc. I-ai spus că ne-am căsătorit?

— Nu încă.

— De ce nu?

N-am răspuns.

— N-ar fi cel mai simplu să-i spui şi să mă duci s-o văd atunci cînd ne întoarcem în Anglia?

— Nu, am spus din nou. De data aceasta n-a fost aşa de exploziv, dar era destul de apăsat.

— Nu vrei s-o văd?, zise Ellie încetişor.

Bineînţeles că nu voiam. Presupuneam că e destul de evident acest lucru dar ultimul lucru pe care l-aş fi făcut era să-i explic de ce. Nu vedeam cum aş fi putut să-i explic.

— Nu ar fi potrivit lucrul ăsta, am rostit rar. Trebuie să înţelegi asta. Sînt sigur că ar duce la bucluc.

— Crezi că n-o să-i placă?

— Nimeni nu ar putea să nu te îndrăgească, dar ar fi – oh, nu pot să spun exact ceea ce trebuie. Ar putea să fie mîhnită şi dezorientată. La urma urmelor m-am însurat în afara clasei mele. Cam ăsta ar fi termenul. Nu l-ar plăcea aşa ceva.

Ellie dădu uşor din cap.

— Se mai gîndeşte cineva în zilele noastre la aşa ceva?

— Bineînţeles că există această tendinţă. La fel e şi-n ţara ta.

— Da, zise Ellie, într-un fel ai dreptate – dar dacă cineva reuşeşte...

— Vrei să spui dacă reuşeşte să facă bani.

— Da, dar nu numai bani.

— Ba da, am întărit, în primul rînd bani. Dacă cineva reuşeşte să facă bani mulţi, este admirat şi se considera că nu mai e cazul să se ţină cont de originea lui.

— Dar aşa e peste tot în lume, zise Ellie.

— Te rog, Ellie, am zis, te rog nu te duce s-o vezi pa mama.

— Dar socotesc totuşi că nu este frumos aşa.

— Ascultă-mă, te rog. E tot ce-ţi spun. Nu-ţi dai seama că eu ştiu ce e mai bine pentru mama? O să se-ntristeze. Îţi spun eu că aşa va fi.

— Dar trebuie să-i spui că ne-am căsătorit

— În regulă, am zis, aşa o să fac.

Îmi trecu prin minte că ar fi mai uşor să-i scriu mamei din străinătate. În seara cînd Ellie scria alor săi, mi-am scris şi eu scrisoarea. A fost destul de scurtă, de altfel.

„Dragă mamă, îi scriam. Trebuia să-ţi fi spus mai de mult, dar nu m-am simţit în stare. M-am însurat acum trei săptămîni. A fost o hotărîre luată pe loc. Este o fată foarte drăguţă şi foarte blîndă. Are şi o mulţime de bani, ceea ca mă pune uneori în încurcătură. O să ne construim o casă, undeva la ţară. Acum călătorim prin Europa. Îţi doresc numai bine Al tău, Mike.”

Rezultatele serii noastre de corespondenţă au fost, într-un fel, diferite. Mama a lăsat să treacă o săptămînâ pînă cînd a trimis răspunsul, care-i semăna perfect.

„Dragă Nike, am fost bucuroasă să-ţi primesc scrisoarea. Sper să fii fericit. Mama care te iubeşte”.

Aşa cum bănuise Ellie, a fost mai mare agitaţia în familia ei Am stîrnit un adevărat viespar. Eram asaltaţi da reporteri care doreau variante romantice ale mariajului nostru, pe urmă apăreau în ziare articole despre moştenitoarea Guteman şi tăinuita ei dispariţie, primeam scrisori de la bancheri şi avocaţi, iar în cele din urmă am stabilit şi întîlnirile. L-am regăsit pe Santonix pe Moşia Ţiganului şi am analizat şi discutat planurile după care ne-am îndreptat spre Londra unde am tras la Claridge şi ne-am pregătit să dăm piept cu duşmanul, aşa cum se spune în cărţile vechi. )

Primul care şi a făcut apariţia a fost domnul Andrew. P. Lippincott. Era un bărbat mai în vîrstă, uscăţiv şi precis în mişcări. Era înalt, slab şi avea ceva suav şi curtenitor în felul de a se comporta. Bostonian de fel, după vorba n-aş fi zis că e american. Prin telefon aranjase o întâlnire care avu loc în apartamentul nostru la ora 12. Ellie era nervoasă, deşi reuşea să se stăpînească.

Dl. Lippincott, o sărută pe Ellie, iar mie îmi întinse o mînă şi-mi zîmbi.

— Ei bine, Ellie draga mea, arăţi foarte bine, înfloritoare aş spune.

— Ce mai faci, Unchiule Andrew? Cum ai venit? Cu avionul?

— Nu, ara avut o traversare destul de plăcută pe Queen Mary. Acesta e soţul tău?

— Da, acesta e Mike.

Am reuşit şi eu să fac faţă sau cel puţin aşa am crezut. I-am spus:

— Bună ziua, domnule şi l-am întrebat dacă pot să-i ofer o băutură, lucru pe care l-a refuzat politicos. A luat loc într-un scaun înalt, cu braţe poleite şi se uita, zîmbind, cînd la Ellie, cînd la mine.

— Ei, porumbeilor, zise, ne-aţi făcut-o. Un adevărat şoc. Totul foarte romantic, nu?

— Îmi pare rău, făcu Ellie, într-adevăr îmi pare rău.

— Chiar îţi pare? a întrebat-o dl. Lippincott destul de sec.

— Am crezut că aşa e cel mai bine, zise Ellie.

— Nu prea sînt de aceeaşi părere, draga mea.

— Unchiule Andrew, spuse iar