— De ce să fi fost un scandal aşa de mare?

— Doar îi cunoşti prea bine, continuă Ellie. Pînă şi dumneata, rosti ea acuzator. Am primit două scrisori de la Cora, adăugă Ellie. Una ieri, şi alta în dimineaţa asta.

— Trebuie să ţii seama de o anume agitaţie, draga mea. E foarte firesc, dată fiind situaţia, nu crezi?

— E treaba mea cu cine mă mărit, cum şi unde.

— S-ar putea să ai dreptate, dar dacă mai consulţi şi alte persoane de genul feminin din alte familii ai găsi că sînt puţine cele care gîndesc aşa.

— Dar chiar nu crezi că am scutit pe toată lumea da deranj?

— Dacă vrei s-o lei aşa.

— Zău că-i adevărat , nu-i aşa?

— Ai dezamăgit, însă, pe mulţi, ajutată de o persoană care ar fi trebuit să ştie că nu face bine procedînd astfel.

Ellie se înroşi.

— Te referi la Greta? A făcut numai ce i-am cerut să facă. I-a supărat chiar pe toţi?

— Fără îndoială. Nici ea şi nici tu n-ar trebui să vă aşteptaţi la altceva. Era într-un post de încredere, nu uita.

— Sînt la vîrsta cînd pot să fac ce vreau.

— Eu vorbesc de perioada cînd nu aveai vîrsta. Totul a început atunci, nu-i aşa?

— Nu trebuie s-o acuzaţi pe Ellie, domnule, am intervenit eu. Ca să încep cu începutul, eu n-am ştiut care este adevărata situaţie şi cum toate rudele ei erau în altă ţară, nu era uşor pentru mine să le contactez.

— Îmi dau seama de lucrul acesta, zise dl. Lippincott, şi acum observ că Greta ne-a trimis anumite scrisori, mie şi doamnei van Stuyvesant, după cum i s-a cerut şi a făcut, dacă pot să mă exprim astfel, o treabă nemaipomenită Ai întîlnit-o pe Greta Anderson, Michael? Pot să-ţi spun Michael, din moment, ce eşti soţul Elliei?

— Bineînţeles, am răspuns, Spuneţi-mi Mike, Nu, n-am întîlnit-o pe domnişoara Anderson.

— Serios? Asta mă surprinde. Se uită la mine cu o privire gînditoare. Am crezut că a fost prezentă la căsătoria voastră.

— Nu, Greta n-a fost prezentă, zise Ellie. Îmi aruncă o privire mustrătoare, iar eu mă mişcai vinovat de pe un picior pe celălalt.

Ochii domnului Lippincott mă priveau încă, gînditori. Mă făcu să mă simt prost Părea că vrea să-mi spună ceva, dar se răzgîndi.

— Mi-e teamă, zise el după un timp, că va trebui să vă obişnuiţi cu gîndul că veţi avea de auzit o serie întreagă de reproşuri din partea familiei Elliei.

— Cred că mă vor pune la zid, zise Ellie.

— Foarte probabil, zise dl. Lippincott. Am încercat numai să vă pregătesc drumul, adăugă el.

— Eşti de partea noastră, Unchiule Andrew? zise Ellie, zîmbind.

— Nu trebuie să întrebi aşa ceva pe un avocat prudent Am învăţat că în viaţă înţelept este să accepţi ceee ce numim fait accompli. V-aţi îndrăgostit unul de celălalt, v-aţi căsătorit şi, după cum am înţeles de la Ellie, aţi cumpărat o proprietate in sudul Angliei şi aţi şi început construiţi o casă pe ea. Aveţi de gînd, deci, să locuiţi în această ţară?

— Da, vrem să ne facem casa aici. Aveţi vreo obiecţiune? am zis eu cu o urmă de mînie în glas. Ellie s-a măritat cu mine şi este o supusă britanică acum. De ce n-ar trăi în Anglia?

— Nu ar exista nici o obiecţiune. De fapt, nu ar fi nici un impediment ca Fenella să locuiască în orice ţară ar dori sau să aibă proprietăţi în mai multe ţări. Şi casa din Nassau îţi aparţine, nu trebuie să uiţi asta, Ellie.

— Totdeauna am crezut că este a Corei. Ea s-a comportat de parcă ar fi fost a ei.

— Dar acum drepturile de proprietate îţi revin ţie. La fel şi casa din Long Island, cînd vei dori s-o vezi. Eşti şi proprietara multor terenuri petroliere în Vest. Vocea îi era plăcută, prietenoasă, dar aveam impresia că acele cuvinte îmi erau de fapt adresate mie, într-un fel ciudat. Încerca să insinueze o înţelegere între mine şi Ellie? Nu eram sigur. Nu era prea plăcut pentru un bărbat să se tot amintească că soţia lui poseda proprietăţi peste tot în lume şi că era nemaipomenit de bogată. Dacă aş fi putut să mă gîndesc că el îi reamintea Elliei drepturile ei de proprietate şi nimic altceva, totul ar fi fost mai uşor. Eram însă în ochii lui un vînător de zestre şi tot ce înşira dînsul nu făcea decît să-mi sporească profiturile. Dar mi-am dat seama că dl. Lippincott era o persoană subtilă. Era destul de greu să ghiceşti încotro bate, şi ce are în minte, sau ce vrea să spună prin felul lui manierat de a fi. Încerca oare să mă facă să nu mă simt în largul meu, să mă facă să înţeleg că voi fi demascat public ca un vînător de zestre? Îi spuse Elliei:

— Am cu mine o mulţime de hîrtii şi va trebui să ie vezi. Am nevoie de semnătura ta.

— Da, desigur Unchiule Andrew, oricînd.

— Bine spui, oricînd. Nu e nici o grabă. Mai am şi alte treburi la Londra şi mai stau încă vreo zece zile.

Zece zile, am socotit eu. Cam mult. Aş fi preferat ca dl. Lippincott să nu mai rămînă zece zile aproape de noi. Părea destul de prietenos faţă de mine şi totuşi îşi avea rezerva lui la anumite probleme şi chiar mă întrebam dacă nu-mi era duşman. Dacă era, nu o arăta.

— Ei, acum, continuă el, că ne-am văzut şi am ajuns la o înţelegere, dacă aş putea să spun, pentru viitor, aş vrea, Ellie, să am o discuţie cu bărbatul tău.

Ellie răspunse:

— Dar poţi vorbi cu amîndoi. Era gata de luptă. I-am pus o mînă pe braţ.

— Nu sări la harţă, iubito, doar nu sînt un pui pe care trebuie să-l apere găina. Am împins-o cu blîndeţe către uşa care ducea spre dormitor: Unchiul