şi mai fâstâcită decât atunci când s-a ridicat în picioare. E coadă la toaletă, şi se aşază şi ea. În faţa sa, stând într-o parte, e un adolescent înalt, cu părul ciufulit, cel pe care l-a văzut mai devreme, când era percheziţionat corporal. Are căşti vârâte în urechi şi se mişcă vag pe o muzică neauzită. Când îşi unduieşte umerii, cu toate că mişcarea e uşoară, nonşalanţa ei îi provoacă Lindei un fior dureros. Băiatul aduce un pic cu un fost iubit, unul dintre primii. Îşi aminteşte cum îşi trecea degetele prin părul lui sălbatic, la fel ca al băiatului, după care îşi alungă amintirea, pentru că puştiul din faţa sa este, fără urmă de îndoială, minor. L-a observat când era cu agentul de pază şi şi-a zis: De ce să nu treci prin aparat şi gata? Nu-i înţelegea niciodată pe oamenii care luau atitudine. Şi ce dacă aparatul ăla era inutil? Ce rost avea să faci circ şi să-i iriţi pe cei responsabili? La urma urmei, aeroportul n-avea să-şi schimbe sistemul de securitate din pricina părerilor unui adolescent. Nu vedea ce e de câştigat de aici.

Îşi pipăie mâneca şi simte foşnetul foliei de plastic. La liceu obişnuia să ascundă în acelaşi loc fiţuicile. Se întreabă dacă peticul acela de piele, de deasupra încheieturii drepte, a obosit să fie mărturia eşecurilor ei.

— Vă simţiţi bine? întreabă băiatul din faţă. Doamnă?

— Eu? Da?

Linda se întreabă ce expresie o fi căpătat chipul ei, de a reuşit să scoată un adolescent de pe propria orbită. Încearcă să-şi mai îmblânzească mimica feţei.

— Nu-i nevoie să-mi spui „doamnă”, zice. N-am decât douăzeci şi cinci de ani.

Dar chiar în clipa în care rosteşte cuvintele, îşi dă seama că, pentru băiat, douăzeci şi cinci de ani înseamnă deja cu un picior în groapă şi cu siguranţă îşi merită apelativul de „doamnă”.

Băiatul zâmbeşte politicos şi intră în toaleta eliberată.

La douăzeci şi cinci de ani eşti chiar foarte tânăr, rosteşte ea în minte, privind spre uşa închisă.

În adolescenţă, Linda şi cea mai bună prietenă a ei au decretat că douăzeci şi cinci de ani era vârsta maximă admisă până la care puteai fi nemăritată. Gary are treizeci şi trei de ani, aşa că, la vârstă, se potriveau de minune. Bărbaţilor le trebuie mai mult timp decât femeilor ca să se maturizeze; până la treizeci şi trei de ani s-a culcat cu destule persoane (nouă, i-a spus, cu toate că ea presupune că, în realitate, numărul este mai mare) ca să se aşeze la casa lui. Ea s-a culcat cu destui bărbaţi (şaisprezece) ca să vrea să înceteze definitiv. Tipul numărul nouă a ars-o cu ţigara în timpul unui orgasm; numărul unsprezece a înşelat-o cu proful – nu profa! – de mate din liceu; numărul cincisprezece a cheltuit banii de chirie pe metamfetamină. Numai tipul numărul treisprezece avea o slujbă rezonabilă şi bani la bancă, însă felul în care-şi arăta afecţiunea lăsa de dorit. De ziua ei i-a oferit farduri, iar de Crăciun, pastile de slăbit. S-a despărţit de el înainte de Ziua Îndrăgostiţilor, dar a ieşit din acea relaţie cu încrederea în sine zdruncinată din temelii.

O toaletă se eliberează, şi Linda se strecoară înăuntru. Închide uşa şi o încuie, ceea ce activează tubul fluorescent din tavan. Nu poţi sta în picioare decât într-un loc: între closet şi oglinda micuţă. Scoate testul din mânecă. Prinde cu dinţii partea de sus şi trage un pic, sfâşiind ambalajul.

Îşi dă jos pantalonii albi, apoi chiloţii şi se ghemuieşte pe WC, cu braţul între picioare. Răsuflă adânc şi urinează, speră ea, pe beţişor. Îşi aminteşte cum adolescentul i-a spus agentului de pază că nu-i place poziţia pe care trebuie s-o ia oamenii în cadrul de scanare – că e înjositoare? – şi se întreabă ce ar crede despre această poziţie. Coapsele îi tremură, iar avionul tremură şi el.

La clasa întâi, Crispin Cox încearcă să nu bage în seamă crampele abdominale. În schimb, se gândeşte la prima soţie, Louisa, cea care n-a renunţat niciodată. Asta e descrierea ei pe care o are în minte: cea care nu renunţă niciodată. Sunt divorţaţi de treizeci şi nouă de ani, mult mai mult timp decât au fost căsătoriţi şi, totuşi, o dată la câţiva ani avocatul ei ia legătura cu avocatul lui, trâmbiţând un pretext oarecare ca să mai înşface ceva de la el. Mai mulţi bani, mai multe acţiuni, mai multe proprietăţi. Şi, la naiba, în jumătate dintre cazuri câştigă.

— Doctorul a spus că sunteţi într-o stare stabilă, domnule, spune asistenta, de lângă el. Dar se pare că aveţi dureri destul de mari. Puteţi să-mi spuneţi unde se situează durerea pe o scală de la unu la zece?

— Sunt bine, zice Crispin. Doar că mai trebuie să iau o pastilă.

De ce şi-o aminteşte atât de bine pe Louisa – ar putea repeta cuvânt cu cuvânt discuţia lor de la Carlino’s, din seara aceea, când ea avea părul coafat aşa cum îi plăcea lui şi purta o rochie de un albastru electric –, dar nu-şi poate aminti unde au fost în luna de miere, sau cu ce se ocupă fiul mezin, cel inteligent, veşnic neliniştit? Viaţa sa e acolo, cu toate personajele din ea, însă norii tot acoperă peisajul. Ceea ce vede, ceea ce îşi aminteşte se schimbă de la oră la oră.

Asistenta îi pune pastila în palmă.

— Nu te mai uita aşa la mine, o apostrofează el.

— Domnule, nu încerc decât să-mi fac datoria.

— Exact, zice el. Te uiţi la mine ca şi cum aş fi de datoria ta, fir-ar să fie. Nu-s de datoria nimănui – n-am fost niciodată, n-o să fiu niciodată. Poţi să-ţi vâri asta în căpăţâna ta greoaie, de catâr?

Asistenta coboară privirea, ca şi cum picioarele i-ar fi luat brusc foc şi trebuie să urmărească flăcările. Dumnezeule, unii oameni sunt aşa de slabi. Dacă sufli spre ei, cad pe spate. Şi-o imaginează din nou pe Louisa şi îşi zice: