Stewardesa cu şolduri memorabile stă acum în faţa lui. De unde a apărut? Brusc, durerea se înrăutăţeşte. Un val se umflă.

— Pot fi de ajutor? întreabă ea, cu voce catifelată. Aţi dori ceva de băut, domnule, sau o gustare?

Însă durerea e înţepenită, valul, nemişcat, şi el nu poate vorbi. Alături, asistenta nu scoate o vorbă. Poate chiar plânge, pentru numele lui Dumnezeu. Crispin se sileşte să ridice mâna, sperând că gestul o va face pe stewardesă să dispară.

— Eu aş dori ceva de băut, zice un bărbat din partea cealaltă a intervalului, iar Crispin închide ochii, cu pastila aşezată în siguranţă sub limbă.

Avionul face un mic salt; Veronica pune mâna pe un scaun, clătinându-se. E linişte în avion; se aude doar huruitul sistemelor de ventilaţie de deasupra; zborul cel lung abia a început, şi trebuie să se obişnuiască toţi cu acest spaţiu nou, cu glonţul argintiu în care îşi vor petrece cea mai mare parte a zilei. Unul câte unul, se resemnează cu toţii la noua normalitate. Întrebarea predominantă este: Cum să-mi trec timpul înainte să revin la viaţa reală?

Jane îşi ascunde zâmbetul în vreme ce îl ascultă pe vecinul de scaun flirtând cu stewardesa, care se întoarce cu băutura.

— De unde eşti? o întreabă.

— Iată cocktailul Bloody Mary comandat, domnule.

— Mark, te rog.

— Mark, zice Veronica şi îşi aşază mai bine şoldurile. Din Kentucky. Dar acum locuiesc în LA.

— Eu sunt din Baltimore. Însă locuiesc în New York. N-aş putea trăi nicăieri altundeva. De când lucrezi în aviaţie?

— A, de vreo cinci ani.

E neliniştit. Jane îi vede genunchiul tresăltând sub tava pe care a coborât-o în poală. Încearcă să facă abstracţie de scenă. Trebuie să scrie. Trebuie să termine de pigulit scenariul, ceea ce înseamnă să rescrie cea mai mare parte, înainte să aterizeze. Poate s-o facă; se concentrează de minune când are un pistol la tâmplă. Problema e că n-are chef. Dacă ar sta lângă Bruce, şi el n-ar fi supărat pe ea, ar întreba-o: Ce ai chef să faci? El merge întotdeauna la rădăcină, la întrebarea esenţială. Creierul lui nu se împotmoleşte niciodată în tangente şi obligaţii şi sentimente, cum i se întâmplă ei. Uneori lasă capul într-o parte când se uită la ea, şi ea ştie că gândeşte: Încă o iubesc? Şi apoi, de fiecare dată până acum, din fericire: Da.

Se află la clasa întâi pentru că a petrecut săptămâni în şir obsedată să împacheteze cât mai bine toate lucrurile din apartamentul lor, în loc să scrie. Ştie în ce cutie este elefantul lui Eddie şi unde se află exact fiecare dintre preţioasele cărţi ale lui Jordan. A numerotat cutiile în ordinea în care trebuie să fie despachetate în Los Angeles. Şi-ar fi dorit, în vreme ce împacheta, să fi existat o competiţie de mutare cu maximă eficienţă a familiei în capătul celălalt al ţării, în care să se înscrie, pentru că ar fi câştigat detaşat locul întâi. Săptămâna trecută, când Lacey s-a oferit să vină cu maşina la New York ca s-o ajute la treburi, Jane a râs.

— Scuză-mă că încerc să fiu de ajutor, a zis Lacey, ofensată.

— Of, ştiu. Îmi pare rău, râdeam de mine, nu de tine.

Discuţia a fost înnegurată de sentimente rănite şi de îndelungata lor istorie de înţepături reciproce şi, cu toate că amândouă au încercat, n-au izbutit să risipească negura înainte să închidă telefonul. Lacey şi Jane au sisteme de operare diferite, care le bagă adesea în belele. Lucrurile de care le pasă se suprapun, însă există divergenţe esenţiale. Lacey a dorit întotdeauna, absolut întotdeauna, să se încadreze în societate, ceea ce credea ea că înseamnă să ai un soţ, doi copii şi o casă drăguţă într-un cartier rezidenţial. Voia ca viaţa ei să arate „cum trebuie”. Conceptul acesta în sine pur şi simplu n-a interesat-o niciodată prea mult pe Jane. Când ea voia ceva – o relaţie, un copil, o slujbă – încerca să obţină. Rareori se uita în stânga şi în dreapta ca să vadă progresul altor femei. A fost uimită odată, acasă la Lacey, să descopere că sora ei era abonată la treisprezece reviste pentru femei. Erau domenii diferite, i-a explicat sora. Gătit, gospodărie, fertilitate, decoraţiuni interioare, frumuseţe. „Ce?” a zis Lacey, ca reacţie la expresia surorii ei. „Nu eu sunt aia ciudată. Tu eşti.”

Lacey ţine socoteala în relaţia lor într-un fel care o oripilează pe Jane, dar de care se poate folosi, într-un moment ca acesta, ca să ajute la rezolvarea măruntelor probleme apărute între ele. O s-o sun de cum ajungem acasă, îşi zice Jane. Lacey o să fie impresionată că e prima persoană pe care o sun. Genul ăsta de lucruri contează pentru ea.

Observă că Veronica a plecat şi Mark are un aer oropsit, ţinând paharul de Bloody Mary în căuşul palmelor. Dispoziţia lui se aşterne pe pielea ei ca o ceaţă fină, şi se apucă de tastat.

Instrucţiunile testului spun că durează trei minute până să apară rezultatul. Beţişorul alb se uită indiferent la Linda. Ea ar vrea să se plimbe prin încăpere sau chiar să iasă în timpul ăsta, dar nu e cu putinţă. Trebuie să stea liniştită. Poate din pricină că trupul îi este înţepenit, gândurile i se împrăştie cu totul.

Îşi aminteşte când a băut prima oară alcool – Jägermeister – în seara de dinaintea examenelor SAT{5}. A ajuns la liceu după două ore de somn, şi i se părea că are creierul alcătuit din piese de motor disparate. Şase săptămâni mai târziu, meditatoarei ei, care îi spusese întotdeauna că tatăl ei se înşală, că e inteligentă şi are un viitor strălucit, nu trebuie decât să lupte pentru el, i-a pierit orice scânteie din privire când Linda i-a spus ce rezultat slab a obţinut. Linda a văzut-o cum hotărăşte, în clipa aceea, să-şi mute speranţa şi atenţia spre alt elev, mai mic.

Lumina din